Interviu: Andrei Pintea-Dobrin

13237833_1316419061706518_7019477097557053149_n

Andrei Pintea-Dobrin este un tânăr de 25 de ani (proaspăt impliniți) care de mic copil a hrănit o pasiune imensă pentru muzică și ceea ce înseamnă aceasta.

Instrumentul său de bază este chitara, dar el poate fi considerat în realitate un multi-instrumentalist  deoarece poate mânui foarte bine și alte instrumente (de obicei cu corzi) care îi ajung în mână. El a fost de acord să ne spună câteva cuvinte despre el și experiența lui.

A: Bună Andrei! Cum te simți?

APD: După o zi lungă de muncă, pot spune că în acest moment mă simt destul de relaxat! (zâmbește)

A: Ce ne poți spune despre tine în câteva cuvinte?

APD: Păi, ce pot să zic despre mine..sunt un artist! Deși, în loc de artist, mai potrivit ar fi muzician! Sau cum îmi place mie să zic – lăutar!

A: De cand a început pasiunea pentru muzică? Ce te-a determinat să te îndrepți către această zonă?

APD: Prima amintire pe care o am legată de această pasiune mă duce undeva la vârsta de 6 ani. Pe MTV se difuza videoclipul de la melodia “I don’t wanna miss a thing” a trupei Aerosmith și eram foarte impresionat de chitară. Îmi amintesc că am luat o rachetă de badminton și am început să imit. Trebuie să recunosc că a fost o senzație pe care nu o voi uita niciodată în viața mea! Faptul că ulterior, când am avut la îndemână o chitară, am reușit să mă descurc singur, m-a determinat să continui cu asta! Mă uitam la câte un chitarist (ex.Joe Satriani, Zakk Wylde), vedeam ce face, apoi încercam și eu..și îmi ieșea! Cred că asta m-a stimulat cel mai mult!

15079037_1484769434871479_1174838930262090566_n

A: Care a fost prima ta chitara?

APD: Prima chitară a fost practic o jucărie! Era o chitară pe care am văzut-o într-un hypermarket! La vremea aceea era în jur de 100 de ron și mi-am strâns alocații ca să mi-o pot cumpăra! Este vorba de o chitară clasică, pentru copii, destul de micuță pe care o am și acum și  cânt încă la ea!

A: Am inteles ca ai facut parte dintr-o trupa. Ce ne poti spune despre asta?

APD:  Ei bine, după doi ani de zile de studiat și cântat singur în dormitor am avut ocazia să cunosc o trupă și să cânt alături de ei pentru aproximativ 3 ani! Împreună cu ei am concertat prin țară! Pot sincer să spun că au fost cei mai buni ani din viața mea! În acel moment am văzut un vis pe care l-am avut de când eram mic materializându-se în fața mea! Mă simțeam, efectiv, ca un rockstar! Salutam pe stradă oameni care nu îi cunoșteam, dar ei mă cunoșteau pe mine! Acei oameni mă cunoșteau pentru că m-au văzut pe scenă! Au văzut afișe, au ascultat pe youtube și așa mai departe! Au fost cei mai buni ani din viața mea!

574829_440965619251871_6983161_nA: Daca ai mai avea ocazia, ai mai vrea sa fii intr-o trupa?

APD: Oh doamne, nici nu aș clipi!

A: Nu te-ai gândit la posibilitatea de a-ți înființa propria trupă?

APD: Ba da! Din nefericire aici m-a lovit realitatea! Eu aveam un stil de a cânta, căutam ceva anume, ceilalți nu aveau aceeași dorință! Când am găsit oameni care să vrea să cânte acel ceva pe care îl căutam eu au intervenit alte probleme precum lipsa de seriozitate sau alte lipsuri! Practic întotdeauna a apărut câte un lucru major care a intervenit în buna funcționare!

A: Ce stil de muzica iti place sa abordezi? 

APD: Ow! Aici voi reveni la ce am zis mai devreme cu faptul că sunt lăutar! În momentul de față, după 8 ani de zile de cochetat cu mai multe instrumente, nu doar cu chitara, aș putea spune că nu am un gen preferat de muzică! Dacă îmi place ceva o să descopăr mai multe despre acel ceva, o să caut, o să aflu mai multe și o să îi dau propria mea interpretare!

A: Ce tip ce muzica asculti de obicei?

APD: Cu precădere, metale! Metale cât mai grele și mai agresive pentru că în cazul meu acționează ca și terapie! După o zi de lucrat într-un call center ai nevoie de așa ceva!

A: Ce te inspiră în compozițiile tale?

APD: Wow! Hmm..Mă înspiră emoțiile pe care le trăim – ca oameni! Sunt atât de sălbatice, de necontrolate! Sunt pure! Încerc pe cât posibil să redau asta prin melodiile mele, prin ideile pe care le am! Când pun mâna pe un instrument și încep să scot sunete din acel instrument, speranța mea este ca oamenii care aud acele sunete să simtă ce am simțit și eu în momentul în care mi-a venit inspirația!

16558707_1585032044845217_767374617_n

A: La început am zis că te putem considera multi-instrumentalist! La ce alte instrumente mai poți cânta? 

APD: Păi..pot cânta la bass, la vioară, la tobe, la violoncel, harpă, pian! Mi-au trecut multe instrumente prin mână! Revin la ideea de lăutar (pentru a treia oara) – reușeam să pricep acele instrumente din momentul în care puneam mâna pe ele! Le învățam pe loc! Nu am avut nevoie de studii aprofundate, nu a fost nevoie să citesc despre acel instrument, pur și simplu mă jucam cu instrumentul și vedeam pe parcurs ce se întâmpla!

A: În încheiere, ce sfat ai avea pentru cititori?

APD: Aș avea de fapt câteva sfaturi, nu doar unul singur! Primul sfat ar fi: Dacă te apuci de un instrument și ești lăutar ca mine, e bine să îți cauți să ai măcar ca rezervă, ca un plan, ca un back-up, un profesor! Pentru că vei ajunge la un moment-dat la un punct în care nu poți să faci mai mult singur și ai nevoie de cineva care a făcut acest lucru într-un mod profesional. Al doilea sfat: O să vă dau “crezul” chitariștilor care sună ceva în genul “Exersează, exersează, exersează,exersează, exersează” – mai repetați voi de 500 de ori chestia asta și o să înțelegeți!

Advertisements

Importanța programării mentale

O să vă spun o istorioară drăguță legată de cum mi-am dat seama că mi-am programat aiurea creierul și efectele pe care le-am întâmpinat în urma acestui lucru.

După cum v-am mai spus, sunt în sesiune, iar sesiunea a început pe 23 ianuarie. Primul examen al meu a fost pe 27 ianuarie și am avut timp destul ca să învăț. În timp ce învățam în mintea mea se repeta următorul lucru : “Dacă învăț mult o să iau o notă mare”. Are sens, nu? Cu cât știi mai mult cu atât și nota va fi mai mare. Sau cel puțin așa am crezut eu și mi-am programat creierul să știe.

Am ajuns în ziua examenului. Cu o noapte înainte fusesem terifiată. Voiam să iau o notă mare, pentru că învățasem, iar conform spuselor mele, dacă învățai rezultatul era să iei note mari. Totuși, îmi era teamă. Nu reușisem să învăț totul, căci cine reușeste, dar învățasem cel puțin 3/4 din materie, deci eram bine. La examen, am tras subiecte bunicele, aveam ce să spun, am spus ce mi-a venit, profesoara mi-a zis că se vede că am înțeles, dar că mai am de lucrat la exprimare astfel încât să îi spun eu, nu să mă întrebe dânsa. Totul bine și frumos, mi-am zis că o sa iau o notă mare (eu am aproximat 8).

Când mi-am recuperat carnetul totuși, am realizat că nu era 8 sau 9 cum mă așteptam, ci 7. Am fost supărată, devastată. Ideea mea că dacă înveți mult o să îți aducă note mari se prăbușise. Învățasem mult mai mult decât pentru primul examen din anul întâi și totuși am luat aceeași notă. Ceva nu era normal. M-am deprimat. Eram obosită și deprimată. Nu era corect. Eram dezamagită de mine și de univers.

Vorbind cu iubitul meu la telefon într-o seară, am realizat un lucru. Am realizat ce greșeală făcusem eu când mi-am programat mintea. O să vă rog să fiți puțin atenți la diferența din compoziția frazei.

“Dacă învăț mult o să iau o notă mare”  vs  “”Dacă învăț mult e posibil să iau o notă mare”

În primul exemplu apare ideea de cauză-efect. Fac acel lucru, se va întâmpla asta. În modul acesta, nu admiți existența unei posibile căi de eșec, iar dacă apare un eșec, nu ești pregătit pentru așa ceva, iar acel lucru te prinde cu garda jos. O vezi ca pe o tragedie și chiar așa se simte.

În al doilea exemplu apare factorul de posibilitate. Fac acel lucru și e posibil sau nu să se întâmple. Îți deschizi opțiuni. Căi. Ai alterative, îți pregătești creierul de dinainte. Nu înseamnă că vei avea parte de un eșec, dar iei în calcul și această posiblitate. Ești mai liber. Nu te simți constrâns de o regulă.

După ce am conștientizat acest lucru, m-am liniștit. Am reușit din nou să mă apuc de învățat. Aveam din nou încredere. M-am simțit bine și mi-am dat seama de imporțanta modului în care exprimăm ce avem de exprimat.

Un alt exemplu ar fi :

Mergi pe stradă și lovești din greșeală un om, iar el te jignește pentru că săracul deja avea o zi proastă și te-ai trezit și tu să îl lovești. În loc să iei acel lucru personal și să spui că omul a avut ceva cu tine, poți încerca să o privești altfel, să schimbi perspectiva, să conștientizezi faptul că puteai să fii oricine, X, Y, Z, și aceeași reacție ar fi fost. Nu s-a legat de tine ca persoană, s-a legat de tine ca imaginea lui față de ce reprezentai tu pentru el – un trecător neatent. A jignit trecătorul neatent, nu pe tine, X-ulescu.

De acum încolo, tu decizi dacă îți asumi rolul trecătorului neatent care își merită jignirea sau nu.

kitteh2

Țara urlă și necunoscătorul se piaptănă

Eu nu mă uit la televizor decât în treacăt în momentele în care îmi salut părinții care se uită la televizor pentru că nu prea sunt ei cu calculatorul. Eu sunt cea cu calculatorul. În acele momente se mai întâmplă să mai aud și eu de ce se mai petrece în lume. De ceva timp lucrurile de la televizor s-au extins si pe facebook deci e cam inevitabil să nu afli știri. Aduc în discuție evenimentele recente cu protestele și problema cu proiectul acela de lege legat de grațiere.

Sunt de acord că prin grațierea acelor oameni și-au batut joc de popor și mi se pare o aberație totală. Dintr-un oarecare motiv, mă așteptam ca cei care ar trebui pedepsiți să scape cumva, pentru că e la mijloc o nebunie totală în care hoții se susțin unii pe alții. Problema mea este cu totul alta. Mă uitam la cei care protestează și mă uitam la cât de revoltați sunt o mulțime de oameni aflați în apropierea vârstei mele și m-am gândit puțin. De ce sunt revoltați? Ce îi face să fie revoltați? Adică, cum ne afectează de fapt deciziile luate de politicieni?

Apoi am realizat cu stupoare că eu nu sunt deloc revoltată pentru că eu nu pot sa pricep cum mă afectează pe mine sau ce înseamnă acest lucru. Așa că am început să întreb în jurul meu în ideea că o să pricep și eu ceva.

Din nefericire, nu sunt singura în situația asta. Sunt sigură că sunt o mulțime de oameni care nu se implică tocmai pentru că nu înțeleg gravitatea unei situații. Mulți dintre noi nici nu cred că ar putea schimba ceva cu un protest pentru că mulți nu știu ce a însemnat revoluția și mulți nici nu au fost educați în spiritul ăsta sau nu s-au gândit vreodată măcar să facă așa ceva.

Mai mult, să zicem că sunt oameni care totuși vor să caute și să se intereseze. Ok, de acord. Încep să caute și apoi aud: Postul X dezinformează, postul Y tine cu Z-ulescu, îi întrebi pe alți oameni – Nene, auzi ce se zice. Ce părere ai?, apoi ți se răspunde : “Păi se spune asta pentru că aștia spun adevărul!”. Nu mai înțelegi nimic. Nu știi pe cine să crezi, nu știi care e adevărul.

Teoretic ar fi bine să intri tu în detalii, să citești cărți, să studiezi, dar cine are timp de așa ceva? Studiul este pe termen lung, dar protestele sunt actuale. Nu te așteaptă nimeni până să studiezi tu istoria și legile și așa mai departe, chiar dacă este bine să le știi și chiar indicat dacă vrei să afli cum stau lucrurile.

Părerea mea e că adevărul se află undeva la mijloc și este diferit pentru fiecare. Așa că, ce pot să fac? Să aleg o parte? Să nu aleg nici una?  Să fiu un martor sau să mă implic? Înainte de a lua o decizie este important să înțeleg. De unde să înțeleg? Cine să îi educe pe cei care nu știu? Cei ce știu, de unde au aflat?

Atâtea întrebări..atât de puține răspunsuri..

kitteh2

 

imagine : ©Sorana Borhina

Profesor diferit, abordare diferită. Diferența pe care o poate face un om cu privire la modul în care te raportezi la un subiect.

În experiența pe care am avut-o până acum când vine vorba de educația primită de la școală, liceu și acum facultate, am ajuns la o concluzie. Profesorul poate influența teribil o materie. Făcând o referire la articolul pe care l-am postat acum ceva timp, în care spuneam despre importanța înțelegerii  (LINK) sunt decisă să scriu câteva cuvinte despre importanța unui mentor care te poate face să înțelegi.

La facultate, avem unele materii la care cursurile sunt împărțite și astfel, există profesori diferiți care predau un anumit curs. La o materie, unde avem în jur de 12-14 cursuri pe semestru, ajungem să întâlnim în jur de 4-5 profesori diferiți cu stiluri diferite de a preda, respectiv de a ne oferi materialele.

Având în vedere ca sunt în sesiune și că m-am apucat serios de învățat și nu doar de răsfoit cursurile, pot observa mult mai bine diferențele dintre profesori. Unele cursuri sunt impecabile, frumos scrise, frumos explicate și ușor de înțeles, organizate și ușor de parcurs. Aici totul bine.

Altele însă…

Vă spun sincer, unele cursuri sunt pline de greșeli gramaticale și dezacorduri. Informațiile sunt trântite acolo ca și cum ar spune “Ia! Cu găleata! Înțelegi, nu înțelegi, cui îi pasă? Eu îți scriu totul, nu trebuie să aibă o logică, tu faci logica cu informațiile de acolo!”. Te uiți peste ele și nu înțelegi nimic. Vezi unde începe un capitol, dar nu ai idee unde se termină. Sunt cursuri pe care stau 4 ore doar ca să traduc din română în română ce încearcă acel om să spună și sunt cursuri pe care le parcurg foarte frumos într-o oră, iar restul timpului îl pot învăța, pot face scheme și ce mai am eu de făcut cu el.

De fiecare dată când văd un curs frumos, capăt încredere, pentru că înțeleg. Când văd un curs mai puțin frumos..încep să mă deprim. Mă deprim pentru că văd cum unele filmulețe pot explica tot ce scrie acolo într-un mod teribil de frumos și eu mă chinui cu acel curs teribil din care nu pricep o iotă. Apoi încep să îmi blestem zilele în care am dat admiterea și să mă întreb de ce nu am dat eu la o facultate mai ușoară.

Spre norocul meu, după ce îmi blestem zilele și pierd ore întregi, mă mut la un alt curs și îmi vine din nou zâmbetul pe buze.

Un alt exemplu de importanța a modului în care explică un profesor este următorul:

În anul I, la o anumită materie, am avut un profesor de la care nu am reușit să înțeleg prea multe. Vorbea destul de repede, ne spunea despre multe lucruri, dar nu înțelegeam într-un final nimic și plecam de la orele cu el fără să am idee ce am făcut. Acum, profesorul cu siguranță era bine pregătit și cu siguranță spunea el pe acolo anumite lucruri, doar ca pentru mine, totul era atât de dezorganizat încât nu aveam nici o idee unde începea și unde se termina.

Din anul al doilea am avut ocazia să mă mut la o altă grupă și automat mi s-a schimbat și profesorul. Am dat peste un profesor extraordinar care explica incredibil de bine. Reușeam să înțeleg totul de la oră. Am învățat cu o imensă plăcere la acea materie, pentru că în sfârșit înțelegeam. Bine, nu am luat  nota prea mare la examen, motiv pentru care m-am ofticat teribil, pentru că prin comparație cu primul an am învățat mult mai mult și totuși am luat aceeași nota ca în primul semestru de pe anul I, dar mi-a făcut mult mai multă plăcere să învăț. Acum, că nu am învățat suficient de mult, e treaba mea, dar profesorului nu am ce să îi reproșez. E un om extraordinar și își face treaba foarte bine.

Astfel, în ciuda faptului că nota nu a fost extraordinar de mare, consider că am învățat mult mai mult. Până la urmă, nu mereu poți pica pe subiect sau nu mereu ceea ce spui poate să placă celor care te ascultă, dar e important ca tu să știi pentru viață, căci dacă știi tu, atunci nimic nu mai contează.

Un alt exemplu, de la o altă materie. Am dat peste o doamnă – în adevăratul sens al cuvântului- extraordinară. Limbajul, ținuta, explicațiile, vă jur, a fost manifestarea perfectă a ceea ce ar trebui să fie un profesor. Am mers la cursurile acestei doamne cu o extraordinară plăcere, chiar dacă eram ușor buimacă la 8 dimineața. Mă trezeam special, pentru că știam că dânsa ține cursul. După aceasta, a urmat alt profesor. Am asistat la două cursuri ale acestui profesor, unul în anul I la o materie, altul în anul II alta materie. Am fost la fel de dezamăgită ca prima dată și am constatat că îmi pierdeam timpul pentru că oricum nu înțelegeam nimic. Un lucru am apreciat totuși la profesorul din urmă și anume, comparativ cu alții, ne oferea materiale de studiu și nu doar un powerpoint. Pentru asta are respectul meu.

Desigur, nu zic că profesorii de la care nu pot eu să înțeleg ar fi slab pregătiți, dimpotrivă, se vede că sunt foarte pregătiți, dar ca profesor nu este suficient doar să fii pregătit, ci este important să ai capacitatea de a-i face pe alții să înțeleagă ce predai acolo. Acum, din ce știu ar trebui să se facă cursuri speciale de pedagogie pentru cei ce doresc să devină profesori, dar cine știe, poate nici acelea nu sunt predate de adevărați profesori.

În conclizie, consider că un profesor bun poate schimba radical modul în care un elev, student, cursant se poate raporta la un anumit subiect, dar în ideea de a avea progres, nu este indicat să aștepti numai de la profesor ajutor, ci este important ca la rândul tău să înveți despre subiectul respectiv cât poți de mult. Astfel, dacă cele două componente se întâlnesc : un profesor bun și un student dornic să învețe, lucruri frumoase pot să iasă.

Aș dori pe această cale să mulțumesc tuturor profesorilor care își organizează materia și care ne fac să înțelegem. Sunteți minunați! Dacă se poate, ajutați-i și pe ceilalți să învețe de la dumneavoastră.

 

kitteh2

Despre râul personal: cum am ajuns și cum am ieșit de acolo

Aș dori să vă împărtășesc, dragi cititori, printr-o experiență pe care am avut-o cu o doamnă anume, însemnătatea că nu contează din ce rang social ești, poți să ai o viață groaznică și de cacao doar pentru că tu alegi să fie astfel.

Având în vedere că sunt la facultatea de Medicină, este necesar să iau note mari pentru a nu pica la taxă, pentru că taxa e destul de mare. Ei bine, eu am reușit cu un talent extraordinar să pic la taxă. În timpul primei sesiuni, totul a fost în regulă, luasem note bunicele, de la 7 în sus, chiar un 9 la o materie și 10 la alta. În semestrul al doilea, lucurile s-au schimbat. Atunci a început și nebunia. Pentru o persoană care nu e sigură cum merge treaba cu facultatea sau cum trebuie să învețe, mai sunt și momente în care nu reușești să îți împarți timpul cum trebuie și nu apuci să termini macar 3/4 din materia de studiu în timpul alocat. Spre nenorocul meu, mi-am dat seama de greșeala pe care o făceam la primul examen din semestrul 2. Mi-au picat atunci subiecte pe care deși am avut impresia că le știu, am conștientizat că m-am înșelat teribil și chiar și ce credeam că știu, învățasem prost. L-am luat. Cu nota 5, dar l-am luat.

În aceeași zi, după ce i-am zis mamei, mama a vorbit cu persoana respectivă, care la rândul ei m-a sunat. Și a început..

A vorbit cel puțin 1 oră, continuu, ținându-mi un monolog despre cât de inutilă sunt, cât îmi chinui mama și ce om îngrozitor sunt. Măi, inutilă nu aș spune că sunt, da, poate că nu am un job ACUM, dar nu sunt incapabilă să am unul. De chinuit mama, nu cred, pentru că dacă nu luăm în calcul facultatea la care nu excelez, consider că sunt un om destul de reușit și eu consider că dacă există cineva care să o chinuie, aceea este ea și alegerile pe care ea le-a făcut. Sunt de părere că e foarte important ce oameni ai lângă tine, ce gânduri ai, iar uneori, nu pot spune că mama are cele mai simpatice gânduri. Consider că atitudinea față de o situație, hotărăște cum se transformă situația respecivă. Om îngrozitor, nu cred că sunt pentru că nu cred că i-am făcut mamei plăcerea de a mă vedea acasă adusă de poliție sau să dispar nu știu cât timp fără să îi zic nimic sau naiba mai știe ce.

Trecand peste asta, nu dau vina pe mama sa ceva, căci ea face ce poate mai bine și cum știe mai bine și o iubesc din tot sufletul pentru că e mama mea. Problema mea nu a fost mama totuși așa că revin la femeia aceea. Femeia este doctor. Știe cum stă treaba, dar doar cu medicina. E un doctor foarte bun. Cu asta sunt de acord. Doar ca nu numai meseria contează în viață. În primul rând contează să fii tu fericit, iar ea nu este. Dacă spuneți că eu consider asta doar pentru că sunt suparată pe ea sau ceva, credeți-mă că nu, căci doar eu știu de câte ori mi-a spus aceasta de cât de mizerabil se simte și ce “viață de căcat” are. Sunt de acord, e important să ai bani, să ai ce să mănânci, să poți să îți iei lucruri când ai nevoie și știu asta pentru că am crescut într-o familie care nu dispune prea mult de bani. Dar când vezi că unii oameni care au bani se simt mizerabil, începi să îți pui întrebări.

Concluzia cu acea femeie, a fost că eu am șters-o din lista de prieteni. Pentru mine, e doar o cunoștiință. Consider că prietenii ar trebui să te suțină, să te ajute și să te încurajeze, nu să șteargă cu tine pe jos doar pentru că pot. Acum, sinceră să fiu, e posibil ca și eu să fi fost o persoană cam teribilă când vine vorba de prietenie, dar cu timpul, am conștientizat anumite lucruri și am ajuns la concluzia că singurul mod în care pot ajuta o persoană, este să o sfătuiesc (CU VOIA EI- nu să îi bag sfaturile mele pe gât), să îi fiu alături cu ce pot și mai ales, să nu o jignesc. Cu un prieten e important să ai o discuție, să îl tratezi ca pe un egal. În acea femeie, eu văzusem un prieten, motiv pentru care am vorbit cu ea anumite lucruri din sufletul meu, pe care mai apoi le-a folosit pentru a îmi demonstra ea niște lucruri. Mi-a folosit gândurile care mă chinuiau, tocmai pentru a mă chinui și mai rău. M-a făcut să cred că dacă nu fac facultatea asta și dacă nu iau note mari nu mă va iubi nimeni și pentru mine era important, pentru că nu îmi plăcea ideea de a nu fi iubită (rana veche de abandon- acum vad lucrurile usor altfel). M-a făcut să cred că dacă nu fac medicina, o să fiu un om groaznic, un nimic și chiar dacă ea poate nu a intenționat să se ajungă aici, eu asta am înțeles din ce mi-a transmis și modul în care mi-a transmis.

Ca să continui povestea, după ce mi-a făcut scandalul acela, urma să am un alt examen. Nu am mai vrut să fac nimic. M-am considerat atât de groaznică și inutilă, încât tot ce îmi doream în acel moment era să nu mai exist. Îmi imaginam moduri în care aș fi putut să scap de viața asta groaznică la care eram condamnată. Din 5 zile, am reușit să învăț doar în 3, dar nici atunci bine, căci mintea mea nu era acolo. Mintea nu mai voia să fie deloc. Am picat. Atunci să vezi.

Spre norocul meu, la acel moment cunscusem o doamnă care îmi este foarte dragă, psiholog. Am vorbit cu ea și ne-am întâlnit. Eram terminată în acel moment. Dura de mine, care nu plângea prea des, începuse să plângă în fața acelei persoane. Doamna a propus să o chem pe mama acolo si sa discut cu aceasta, in timp ce ea priveste si mediaza situatia. A iesit bine. M-am linistit putin si am reusit să termin cu chiu cu vai sesiunea.
Am iesit ca vai de mine. Ma simteam groaznic. Nu îmi mai păsa de nimic. Am avut parte de niște experiențe interesante în acea perioadă. Ieșeam foarte mult, veneam târziu acasă. Să fiu sinceră, nici nu mă mai interesa dacă urma sau nu să am scandal. Aș fi putut oricând să fac un gest și gata problema. Doar că eu nu mă lăsam. Ceva în mine mă trezea mereu. Ceva în mine voia să lupt și am căutat ajutor oriunde am putut. Mă simțeam ca și cum eram luată de apă într-un râu și nu aveam de ce să mă apuc ca să mă trag afară. Mă tot zbăteam, încercam tot ce puteam și nu îmi ieșea. Nu puteam să părăsesc râul.

În disperarea mea de a ieși, am reușit cumva să îmi fac un grup de prieteni la care țin enorm, chiar dacă acum nu prea mai vorbim foarte mult, dar ei m-au scos cât de cât din starea nasoală și gândurile negre pe care le aveam. M-am simțit iubită și fericită cu ei, dar numai când eram cu ei. Am continuat totuși cu ședințele de terapie. E foarte important să ai un psiholog bun dacă ai astfel de momente, la mine a făcut o diferență uriașă. Am învățat să mă iubesc pe mine în loc să aștept să fiu iubită de alții. Începeam să văd lumina. Ulterior, mi-am cunoscut și iubitul (ca să vezi cum vine, domne, viața și cum se întâmplă totul când trebuie să se întâmple, nu când vrei tu) – povestea asta este pentru alta dată totuși :)) <3.
După ce l-am cunoscut, viața mea a început să se îndrepte, în sfârșit pot spune că sunt pe linia pe care am simțit mereu să fiu. Perioada din vară, alături de prieteni, a fost o perioadă frumoasă, dar nu tocmai sănătoasă pentru mine. Am învățat totuși multe lucruri, am avut parte de multe experiențe și nu regret nici o clipă. Acum, pot spune că am găsit o liniște sufletească și mi-ar plăcea să o pot împărtăși cu voi. Totul este bine.

Concluzia acestui articol este următoarea:

În viață contează ca tu să fii fericit. Când zic de fericire, mă refer, să fii capabil să îți asumi alegerile, să te înconjori de oamenii care îți plac și totodată, să știi să te bucuri și de timpul pe care îl petreci de unul singur.
Când nu ești fericit și ai impresia că universul de impotriva ta, începi să fii frustrat. Începi să îți verși frustrările pe alții și deși pare plăcut pe moment, să îi dai cuiva în cap, nu te va face mai fericit. Am făcut și eu asta, au făcut-o și alții. E important să învățăm din greșeli, ale noastre, ale altora, dar să învățăm și să devenim mai buni. Pentru noi.
Dacă apar gânduri neplăcute, care nu ne fac să ne simțim bine, e important să le alungăm, pentru că nu sunt gânduri bune. Dacă persistă, putem încerca să facem ceva în privința asta, să fim sinceri cu noi, să facem eventual o schimbare, în gândire, in modul de viață și ușor-ușor, totul se va îndrepta. Fiecare lucru prin care trecem are menirea de a ne învăța ceva, dar exact asta este, ceva trecător și atât timp cât noi suntem dispuși să acceptăm asta și suntem dornici să ne zbatem pentru fericirea noastră, atunci și universul ne va ajuta.

Cu drag,

kitteh2

Long time no see..

In ultima perioada, dragi cititori, trebuie sa recunosc ca nu am mai avut foarte mult timp pentru a-l dedica scrisului. S-au intamplat destul de multe evenimente in viata mea de ceva timp incoace, a trecut Craciunul, a trecut Revelionul, am ajuns la sfarsitul lui Ianuarie si astept sa treaca si sesiunea. Yay!

Concluziile mele pe luna Decembrie (din ce mai tin si eu minte) sunt urmatoarele:

Partea întâi : Nu îmi plac sărbătorile petrecute acasa. Motivul e simplu. Mi se pare ca de la o perioada, si nu vorbesc numai pentru mine, oamenii au incetat sa se mai bucure de prezenta familiei. Cand spun asta, ma refer ca eu am constatat ca stresul pe care il au oamenii cand vine vorba de pregatirile de sarbatori, ajunge uneori sa iti taie orice dorinta de a sarbatori. Te trezesti ca ai tai se agita teribil de tare si urla la tine ca e atata treaba, ca toata casa e un dezastru si tu intrebi cu ce poti ajuta si nu ti se spune nimic. Sa fiu sincera, eu una, as prefera ca de sarbatori, sa fie totul facut in familie. Scopul acestora este de a-i unii pe membrii, nu de a-i dezbina. Scopul este sa te bucuri, nu sa te obosesti si mai rau.

Sau hai, oboseala ca oboseala, dar macar sa ai o satisfactie la final, nu sa faci ca sa fie facut si ramai cu dorinta ca abia astepti sa se termine stresul.

Partea a doua: Revelionul petrecut acasa poate fi teribil de linistitor.

Nu conteaza unde il petreci, pe cat conteaza cu cine. Dupa multi ani de zile, trebuie sa recunosc ca am avut parte de cel mai bun revelion si nu am facut absolut nimic fabulos. Am stat acasa. Nu la mine, ce-i drept, dar a fost acasa. Sa fiu sincera, niciodata nu m-a pasionat ideea de a iesi pe oriunde a doua zi dupa revelion, daramite sa fie nevoie sa merg acasa. Mi se pare mult mai frumos sa il faci undeva unde ai acces rapid la pat, daca vrei sa dormi sau daca doamne fereste ti se face rau (si alte cateva motive *ahem ahem*). Dacă ai avut norocul să ai/ să închiriezi o cabană la munte, e și mai bine, iar daca niște prieteni au vilă la munte, atunci e fabulos.

In concluzie, important este sa te simti bine si sa fii fericit. Indiferent unde esti.

Trecând mai departe, Ianuarie a inceput bine. Am scapat de examenele practice, mult mai bine decat m-aș fi asteptat, am intrat in sesiune. M-am stresat suficient deja cat pentru toata sesiunea (și sunt abia anul 2), dar dupa cum ar spune dragul meu iubit : “Mai pot și cozonac”.

Acestea fiind spuse dragii mei, la propunerea unei minunate doamne, căreia, dacă nu o deranjează, îi voi lua un interviu, am decis să fac pe cât posibil să continui cu acest blog. M-aș bucura teribil ca la un moment-dat, măcar una dintre postările mele să ajute sau să înspire pe cineva, poate chiar să liniștească. Cine știe?

Oricum, aștept comentarii de la voi și mesaje dacă doriți să discutați despre anumite subiecte și sper să vă placă articolele pe care le veți vedea postate de acum înainte.

O seară bună, vă doresc!

kitteh2

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie..

Viață lungă și multă sănătate locuitorilor tăi. Și minte. Să le vină mintea la cap. Să se lumineze odată și să nu mai strice ce nu e trebuie stricat. Să capete înțelepciune și să iubească. Să iubească sincer, căci asta avem noi în sânge. Iubirea. Este epoca iubirii și din nimeni nu știe ce motiv noi ne ferim de asta. Să fie frică? Și celor care ne-au protejat le era frică și totuși și-au făcut treaba. Frica ne întunecă, teama ne trezește.

Dragi cititori, știu că nu am mai scos de ceva timp un articol, dar cu această ocazie specială (Ziua României) nu am putut să mă abțin să nu vărs aici câteva cuvinte pentru voi. Să vă spun cum văd eu lucrurile.

În timp ce mergeam spre casă, în tramvai, am avut o revelație care m-a intristat. Mi-am dat seama în acel moment cât de greșit este totul în jurul meu. Mi-am dat seama de câte idei am fost și încă sunt înconjurată care nu mi-au folosit la nimic, ci dimpotrivă, m-au făcut să dau cu stângul în dreptul, după cum zice vorba.

Mi-am dat seama cum oamenii, din dragoste, ajung să facă niște lucruri care mai mult pot să strice, decât să ajute. Căci așa e cu dragostea asta, vrei tot binele din lume pentru cei la care ții, dar uneori poate că nu îți vin cuvintele potrivite sau alte ori, indiferent de cuvintele folosite, e posibil să nu fii înțeles, căci nu toți sunt la acel nivel de înțelegere.

În urma unei discuții pe care am avut-o de dimineață, am realizat cât de importantă este înțelegerea unui lucru. Diferența dintre a înțelege un lucru și a nu îl înțelege, este vitală. Nu degeaba ni se tot urlă în cap, încercați să înțelegeți, nu să învățați pur și simplu. Din nefericire, noi dăm din cap. Nu înțelegem în sine ce înseamnă a înțelege. Vă spun eu ce înseamnă a înțelege.

A înțelege un lucru, înseamnă a te bucura că ai aflat ceva nou și a avea dorința de a știi mai multe și a căuta mai multe despre acel domeniu, pentru că știi cu ce ”se mănâncă”.

Când nu înțelegi, nu te mai interesează. Nu vrei să știi mai multe.

Generația noastră nu înțelege. 

Nu înțelegem de ce trebuie să punem întrebări. Nu înțelegem ce ne tot îndrugă diferiți oameni din jurul nostru lucruri care pe noi nu ne interesează. De ce nu ne interesează? Pentru că nu le înțelegem rostul. 

Are sens acum?

Nimeni nu explică nimic. Părinții nu au timp de noi. Nu au timp să ne explice. Se limitează doar la ”fă asta, nu face aia”. Profesorii la fel. În mintea lor, au impresia că noi pricepem, că ar trebui să ne deslușim ceea ce ne dau ei, doar că noi nu o facem.

În sfârșit am înțeles de ce la anatomie ni se cere să spunem totul și ni se spune să nu lăsăm lucrurile să pară că se înțeleg de la sine. Pentru că nu se înțeleg. Oamenii nu înțeleg ce îndrugăm noi acolo și de aceea este nevoie să ne facem cât mai expliciți cu putință. Spuneți tot. Tot. Lăsați presupunerile. Lasă că înțelege. NU. Nu înțelege de la sine. Nimeni nu știe ce ai tu în cap.

Revenind la țărișoara noastră. Voi înțelegeți de ce o iubim sau nu o iubim? De ce merită iubită? Vă spun sincer, din ce aud de ici colo, eu una, nu înțeleg. Habar nu am. Oare nu ar fi cazul să aflu? Să știu mai multe? Să nu sar cu gura înainte? Credeți că numai politica constituie această țară? Că numai ei o alcătuiesc? Nu, dragilor. Noi o alcătuim.

Rădem de oamenii care ne spun despre cât de importantă este țara. Râdem pentru că nu îi înțelegem. Râdem de nebuni, că spun bazaconii. Poate că în viziunea lor, noi suntem ăia nebuni. Că nu îi înțelegem. Dacă extratereștrii ar fi să ne viziteze, cu siguranță nu o vor face prea curând. De ce? Nu suntem capabili să îi înțelegem și nu are sens să vină acum.

În momentul în care înțelegi, întreg universul este de partea ta. Totul se clarifică. Te simți eliberat. Capeți un sens în ceea ce faci.

Sper ca acest articol să vă dea măcar puțin de gândit.

La mulți ani să trăiești Românie și române! Să ajungi să te bucuri de ceea ce ar trebui să fii tu de fapt! Să scapi de neghină și să ajungi să culegi grâul.

Multă sănătate vă doresc, dragi cititori și o iarnă cât mai frumoasă!