Cum să îți faci viața mai frumoasă 101

Viața nu este ușoară. Pe naiba. Aș vrea eu. Cu toții am vrea. Este nebună, plină de evenimente și totuși frumoasă. Cred că partea frumoasă se bazează pe momentele frumoase. Totuși, cum am putea aprecia momentele frumoase dacă nu ar fi și momente mai puțin frumoase?

Nu o să mint. Am avut o perioadă destul de urâtă, dar la o bună parte din ea am contribuit și eu. Cred că până la urmă, felul în care noi ne manifestăm determină cum viața noastră va fi. Dacă alegi să stai într-un colț, probabil că nu vei avea mulți prieteni. Dacă îți plac cărțile, probabil că nu te va deranja absența prietenilor.

Fiecare alegere pe care o facem ne afectează într-un fel.

Ce facem atunci când alegerile pe care le luăm nu ne afectează într-un mod pozitiv? Cum le transformăm? Ce facem cu ele? Ce facem atunci când facem o alegere greșită și toată lumea noastră este dată peste cap?

Așteptăm.

Tragem o gură de aer. Apoi gândim.

În primul rând, lucrurile se vor rezolva, e inevitabil.

În al doilea rând, este foarte important cum le vedem noi. Sunt benefice, nu sunt benefice? Cum le putem face sa fie benefice?

Vă spun sincer, de cele mai multe ori, am tendința să controlez multe lucruri, ce fac, ce spun, gândurile pe care le am și modul în care pot modifica acele gânduri. Le analizez și le schimb dacă nu mi se par benefice.

Uneori însă, chiar și eu obosesc. Obosesc să fac asta. Uneori am atâtea pe cap încât nu îmi vine să mai controlez nimic. Încep să zic tot ce îmi trece prin cap fără a avea vreun filtru, mă manifest cum îmi vine fără să scriu întâi pe o hârtie ce simt și să gândesc ceea ce simt înainte să acționez în vreun fel. Atunci nu prea ies lucrurile cum mi-ar plăcea. Săptămâna care aproape a trecut poate fi folosită ca un exemplu de ținut minte, când am permis situațiilor și oamenilor să mă enerveze și să mă afecteze, când am permis să îmi manifest frustrările și comportamentele învățate care nu îmi plac de nici o culoare.

La ce ne ajută totuși să ne stresăm când nu putem să facem nimic în această privință? La absolut nimic.

O persoană apropiată familiei mele a fost internată în spital. Familia mea a fost dată peste cap și lucrurile în viața mea s-au schimbat într-un oarecare mod. Eu sunt o persoană deschisă schimbărilor în mod normal, dar la fel de bine mă și pot afecta într-un fel sau altul. E vorba de stres. Stresul oricum apare, chiar și când sunt momente plăcute, tot apare stresul, dar este oarecum de alt timp. (Daca nu mă credeți vă arăt cartea de psihologie de la facultate).

În concluzie, în urma acestei situații m-am manifestat în fiecare mod în care am putut. Am luat o cale a disperării care aparent nu a fost bună, am trecut la calea detașării, dar tot ce am făcut a fost de fapt să ascund sub preș și am ajuns să dau pe afară într-un moment și să mă simt mizerabil. Acum probabil că o să încerc să iau altă cale. Calea acceptării. Să accept că aceasta este situația și că este important să trec prin ea așa cum este și mai ales să accept faptul că sunt tristă și că sunt supărată și furioasă. Da! Sunt furioasă. Accept aceste sentimente, căci deși există, la fel de bine există și cele de fericire și de liniște și de bucurie.

Este foarte important să nu stai degeaba într-o astfel de perioadă. Dacă stai, gândurile pe care le ai or să sară asupra ta și nu sunt mereu gânduri bune. Am făcut asta, am stat pentru că simțeam că nu mai am energie să fac alte lucruri. Am stat, am încercat să dorm, am încercat să evit să fac orice și nu am ajuns decât să fiu din ce în ce mai deprimată.

Acum, scriind aceste lucruri, înțeleg. Am înțeles și în momentul în care am fost pusă într-o situație care m-a întristat foarte tare. Am înțeles că nimeni nu mă poate ajuta cu ce simt și dacă am pretenția să îmi fac viața frumoasă, este important să lucrez eu la mine căci alții nu vor putea să facă asta. Alții vor fi preocupați să lucreze la ei, la lucrurile lor, la problemele lor și deși îți vor fi alături, nu îți vor putea face treaba, oricât de mult te-ar iubi sau oricât i-ai iubi tu pe ei.

Nu e vina ta că ai fost crescut într-un anume fel. Nu e vina ta că părinții nu au știut cum să îți ofere ce ai avut nevoie și nu e vina ta că ai ajuns să preiei anumite comportamente care nu îți plac.

Nu e vina ta.

E vina ta dacă le permiți să te controleze.

Da, poate nu știi și poate ești obosit, dar nu renunța! Pentru nimic în lume, nu renunța. Poți să urli, să plângi, dar nu renunța la tine. Poți să treci peste moment și poți să te controlezi și să schimbi comportamentele pe care le-ai învățat de la alții. Nu îți plac? Nu sunt benefice? Ei bine, nu îți aparțin. Le poți arunca pe cele vechi, le poți crea pe ale tale. Doar nu renunța. Pentru că într-un final, viața este frumoasă, lucrurile bune se întâmplă, dar e important să le dăm și noi un imbold.

Aveți grijă de voi. Sunteți minunați. Nu lăsați pe nimeni să vă spună altfel. Lucrați la voi, fiți fericiți cu voi și bucurați-vă de fiecare moment.

Nu este ușor, dar ghiciți ce..merită. Într-un final, merită. Durează mai mult, dar și beneficiile țin mai mult.

😀

Cu mult drag,

kitteh2

Drama și trecerea către maturitate.

Astăzi am decis să vorbesc despre dramă.

Sunt sigură că fiecare dintre voi s-a găsit la un moment-dat într-o situație pe care să o considere ca fiind mai dramatică decât este cazul. Fie că situația se referă la o ceartă sau ceva care pare fără ieșire sau lucruri care se întâmplă în serie parcă din care nu reușești să scapi niciodată.

Toată nebunia asta considerată drama în viețile noastre este asemeni unui cerc vicios în care odată ce ai intrat pare să nu se mai termine. Te obosește, te seacă de viață și nu ai nici o idee de ce ești tu în centrul acelei nebunii.

Observi că se întâmplă lucruri de tot felul, ești prins parcă în centrul furtunii care se manifestă în jurul tău, dar simpla ta intervenție nu este suficientă. Nu poți să le spui oamenilor din jurul tău să înceteze cu dramele. Ce altceva poți să faci totuși?

Am stat puțin să reflectez asupra situației. Într-un fel sau altul, am ajuns la concluzia că este posibil ca fiecare persoană pusă într-o astfel de situație, își atrage drama în viața proprie în momentul în care nu este capabil să ia sau să își asume o decizie. Chiar și așa, ok, să zicem că alții sunt cei aflați în situația dramatică, iar tu ești doar un observator, mai mult sau mai puțin implicat. Ce faci? Într-un fel sau altul dramele lor te afectează și pe tine.

Mă întreb acum, este oare asemeni unui joc? Totul nu este altceva decât un joc al dramei? Poți să refuzi pur și simplu să te implici și să îi lași pe ceilalți să își vadă de dramele lor? Ce faci oare atunci când cineva drag este implicat într-o astfel de situație? Îi lași să rezolve drama pe cont propriu?

De cele mai multe ori, tendința mea ar fi să încerc să ajut, să mă implic, să rezolv, dar mă gândesc serios dacă poate că acea situație nu este treaba mea. Poate că tot ce pot eu să fac este să ajut într-un fel sau altul cu ce îmi stă mie în puțință, daca este cazul și să las drama în mâinile celor care au creat-o. Până la urmă, dacă mă împlic, oricum nu rezolv nimic și la rândul meu transmit mai departe jocul acesta. Oare dacă nu mă implic, dacă las oamenii să își rezolve problemele cum le vine lor, aș putea să îndepărtez acest lucru?

Citisem undeva că drama ar fi un fel de semnal de alarmă care învăluie oamenii aflați în medii toxice. Consider totodată că drama este mână în mână cu disperarea. În momentul în care ești disperat din cauza unei situații, nu ești capabil să gândești coerent, ci mai mult e ca și cum ai avea un voal ce te impiedică să vezi lucrurile așa cum sunt. Atunci se crează drama. Drama și disperarea obosesc. Iți sug parcă întreaga viață din tine. Dacă ai posibilitatea să nu te implici în drama oamenilor, de ce să nu o faci? Există oare această posibilitate? Să nu te implici în drame? Să lași fiecare persoană să își rezolve problemele în funcție de vârsta și situația pe care o au?

Eu una, vă spun sincer, sunt obosită de drame. Sătulă. Am decis să încerc și această cale. Să nu mă mai implic. O să văd ce se întâmplă. Poate lucrurile or să stea mai bine. Să iau cel mult rolul de privitor și nu de actor în acea nebunie. În funcție de ceea ce se va întâmpla, vă voi ține la curent, deși, din experiența mea de până acum, nimănui nu îi place drama, mai ales oamenilor care nu o pun în scenă.

Am avut și eu porția mea de drame. Probabil că în astfel de situații, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să spui STOP. Să eviți să te lași tras în așa ceva și mai ales să ai curajul să spui NU celor care vor să te tragă în dramele lor.

kitteh2

Vrem schimbare, dar nu am vrea să ne schimbăm.

La facultate, din experiența mea de până acum, am întâlnit diferite tipuri de profesori. Unii care preferă să stea în fața ta și să citească de pe slide-uri, alții care îți explică intens despre ce e vorba, unii care preferă să dicteze și unii care preferă să vorbească despre multe lucruri, iar la final să zică ceva și despre materie.

În orice caz, sunt profesori și profesori, cu așteptări sau mai puține, care te ajută și care te ignoră, dar mai dai și peste unii care sunt incredibil de implicați în ceea ce fac și care vor din tot sufletul ca tu să te “trezești”, să îți asumi rolul de viitor doctor și de preferat să pricepi toate substraturile pe care încearca să ți le expună. Desigur, insistența are și ea o limită, căci de la ideea de trezire, la a jigni în masă persoane sau la a apela cât mai des posibil la o atitudine pasiv-agresivă este o diferență destul de mare.

Sunt momente în care, la unele cursuri, stau cel puțin o oră ca să îmi aud profesorul cum se plânge de “niște oameni care parcă nu vor altceva decât să îl enerveze”, cărora nu le dă nume, deci poate fi oricare dintre noi, dar probabil că nu vom știi niciodată cine, în special cel care l-a enervat pe respectivul profesor. Și uite cum ajungem la partea cu acel curs, peste care trece incredibil de rapid și spune că putem sa citim și noi acasă. Păi domn / doamna profesor, de ce ne obligați să stăm la curs dacă putem să citim și noi acasă? Că evident, la astfel de cursuri prezența este obligatorie.

Unii profesori ne cer feedback. Noi, de voie, de nevoie le oferim un feedback. Frumos ambalat, că deh, să nu ne ia la ochi, dar îi oferim omului feedback. Ba cu un pupic în partea dorsală, ba cu un fursec, cu o măslinuță, dar îi dăm. Omul ce face? Se plânge de acel feedback, că domne, voi nu puteți să înțelegeți de ce fac eu aceste lucruri, că voi aveți o problemă.

Nu neg că avem o problemă, până la urmă domnul / doamna profesor are o vârsta, iar noi suntem niște mucoși de 20-23 de ani care abia știm cu ce se mânăncă viața. Habar nu avem pe ce lume de aflăm și cum să facem ceea ce avem de făcut, dar sunt destul de sigură că a veni în fața noastră și a urla “Treziți-vă”, “Nu fiți fraieri”, nu este un mod prea clar de a ne ajuta să facem acest lucru.

Sunt unii profesori care își pun bazele în noi, își pun bazele că noi vom fi “schimbarea”. Nu ar strica, dar din ce observ eu, schimbarea asta pe care o așteaptă oamenii din România este prezentă în vocabular de ani de zile. Toata lumea, domne, vrea schimbare. Toată lumea își varsă speranțele în generația tânără. Păi, domne, cum vrei să facă generația tânără ceva dacă tu la rândul tău nu își dai silința să te faci înțeles? Dacă tu nu îți schimbi modurile de a explica sau de a te manifesta, fiecare generație care trece prin mâna ta, va fi la fel. Vrei schimbare? Schimbă metoda.

Evident, nu or să se poată schimba toți oamenii. Schimbarea asta este mână în mână cu voința. Vrei să te schimbi? Șansele cresc să o poți face.

Prietenul meu a făcut o analogie foarte simpatică pe care o voi folosi pentru această situație – Oamenii au uneltele pentru a face diferite lucruri, dar cui îi pasă că uneltele sunt acolo, dacă omul nu știe să le folosească? Învață omul să se folosească de unelte și apoi el poate face ceva cu ele.

Din ce îmi amintesc, era și o zicătoare care spunea ceva precum: dacă îi dai unui om un pește, îl ajuți pentru o zi, dar dacă îl înveți să pescuiască, îl ajuți pentru toată viața. Acum, dacă omul ăla învață să pescuiască, dar e leneș, e partea a doua.

Dacă înveți pe cineva ceva, poți încerca să îi faci învățatul mai plăcut. Să vrea el să te caute pentru a afla mai multe. Nu cred că a bombarda studenții cu emailuri cu nemulțumiri de profesor și așa ma departe o să facă pe cineva să se schimbe în vreun fel.

Ajungi să faci studentul să își bage picioarele în tine și în materia ta, care deși săraca o fi frumoasă, pentru el devine “de căcat” pentru că îl freci la cap să îți citească mailurile trimise în masă care mai sunt și lungi. (TLDR – preferăm să ocupăm acele minute de citit cu ceva ce ne face plăcere și mai și înțelegem)

Păi domne, dacă ne trimiți un mail, ne trimiți ca să ne comunici ce avem de făcut, nu ca să îți verși frustrările legate de studenți. Dacă e ceva clar, atunci da, okay, te-a deranjat un lucru, ne spui, dar nu o ții una și bună cu acel subiect.

Vrei să facem ceva? Spune-ne ce avem de făcut și facem. Spune-ne de ce avem de făcut un lucru și îl facem și cu plăcere. Până la urmă, nu suntem cu toții idioți, ar fi de preferat să nu mai fim tratați astfel. În plus, poate că la acea facultate mai sunt studenți și mai în vârstă care poate au copii, job, stai și o lălăi la curs în loc să explici acolo ce ai de explicat.

În fine..

Acestea fiind scrise, eu consider că schimbarea asta, nu e așa ușoară cum crede lumea. Dai puțin din gură și ca prin minune o generație întreagă o să fie inspirată. Eu sunt dornică să fac ceva pentru a ajuta, dar nici eu nu știu de unde să încep, ce am de făcut, e o varză totală și în capul meu, ca și în capul celorlalți, dar dacă este cineva dispus să îmi explice unele lucruri, să mă facă să înțeleg importanța acelor lucruri, să pot pricepe și eu ceva din nebunia asta numită viață, eu sunt dispusă să ascult.

kitteh2

Jocurile Video: pro sau contra?

La sugestia unui coleg de facultate foarte simpatic, am decis să scriu acest articol pe care dintr-un motiv sau altul l-am evitat.

Îmi place sa mă joc. Mă joc de când sunt mică chiar dacă nu am avut la dispoziție calculator pentru lungi perioade de timp. Oricând aveam ocazia, pe la verișori, pe la mama la serviciu, pe la colegi sau prieteni, chiar și acasă, pe laptopul mamei când ea nu avea treabă, eu mă jucam. Primul meu joc pe pc a fost The Lion King, care mi-a plăcut la nebunie. Nu îmi amintesc însă dacă am avut ocazia să îl termin vreodată. Alături de el mai era altul ce se baza pe aceeași temă, având ca personaje principale pe Timon și Pumba. Ah..vremuri. Oricum, cu trecerea timpului “am gustat”, ca să zic așa, mai multe jocuri, Need for Speed, GTA, Hercule, jocurile de pe diferite site-uri(ex. Miniclip), dress-up games (până la urmă sunt fată), Zuma și alte nebunii care erau la modă prin anii 2000-2008. După ce mi-am luat laptop la finalul clasei a-8-a am început să mai joc și alte jocuri precum WoW, Mass Effect, Dragon Age și tot ce mai găseam a fi interesant.

Chiar și după ce am intrat la facultate am continuat să mă mai joc una-alta, chiar recent m-am apucat de un joc numit Vampire: The Masquerade- Bloodlines, drăguț joc.

Când am ocazia, mai ies la un Mortal Kombat cu un prieten foarte foarte bun, dar spre întristarea mea, acel prieten este acum plecat în lume. Știu totuși că o să citească acest articol, deci îl salut cu această ocazie.

Din experiența mea cu jocurile, este foarte plăcut să te găsești într-o poveste în care faci diferite questuri, ai anumite puteri, poți să rezolvi diferite puzzle-uri și așa mai departe. Consider că jocurile video reprezintă o activitate plăcută care îți stimulează dezvoltarea anumitor abilități cum ar fi răbdarea, capacitatea de a rezolva diferite sarcini, precum și dorința de a nu renunța când lucrurile devin dificile și nu numai.

Din nefecire, pe lângă a fi o activitate plăcută, poate duce și în altă extremă. Aceea în care nu mai faci altceva în afară de a te juca și un hobby poate deveni o obsesie. Am experimentat o astfel de obsesie în momentul în care m-am apucat de Wow și nu prea făceam altceva în afară de a mă juca.

Când vine vorba de jocuri, există tentația de a te pierde în lumea acelui joc, de a te izola de lumea reală și de a începe să traiești în lumea din joc. E plăcut, nu te mai gândești la neputințele din lumea reală, la oamenii care te judecă, la persoanele cu care nu reușești să te înțelegi și așa mai departe. În joc ai șansa să ajungi bun la ceea ce faci pentru că este o activitate interactivă, pentru că prin acumularea de diferite iteme sau puncte sau ceva ai șansa să vezi o manifestare destul de directă a muncii depuse. După ce omori un boss ești fericit, te simți puternic. De multe ori ajungi să cunoști oameni prin intermediul acelui joc, oameni din alte orașe sau chiar tări și ajungi să îți faci prieteni. Te detașezi de lumea reală, lumea în care nu simți că te potrivești, din care te simți în plus și ajungi să faci parte dintr-o comunitate care te place, care te ajută. Până la urmă, cu toții simțim nevoia de a comunica în același limbaj, de a râde și glumi și a ne înțelege cu oamenii. Jocurile pot aduce acest lucru, dar această activitate poate fi ca o sabie cu dublu tăiș.

Dacă intri prea mult în acea lume, poți ajunge să cheltuiești foarte mulți bani pe acele jocuri sau să te desprinzi atât de mult de lumea reală încât dacă cineva încearcă să te scoată de acolo tu devii irascibil. Adică, nu s-a intâmplat niciodată să vină mama în cameră și să urli la ea că ai treabă și să nu te deranjeze acum?

Eu am făcut asta.

Ajungeam acasă și mă jucam. Mă jucam mult și mă jucam zilnic. Nu era okay ceea ce făceam, dar eu mă simțeam bine. Nu era okay pentru că practic nu mai făceam nimic cu viața mea, nu mai aveam oportunități, nu mai ieșeam pe afară. Adică aveam ocazii să ies, dar eu preferam să mă joc. Acum, mi-a trecut faza aceea, dar doar după ce prietenii mei din joc s-au lăsat, din diferite motive, bac, admiteri, etc etc., daca nu s-ar fi lasat probabil ca as fi continuat. A fost o perioadă drăguță totuși, căci sunt de părere că mai bine faci ceva ce îți place decât să îți pierzi timpul încercând să tolerezi oameni cu care nu te poți întelege, dar din nou, a sta numai în casă și a te juca nu e tocmai cel mai bun lucru.

Acestea fiind spuse, sunt de părere că jocurile video pot fi un mod foarte drăguț de a-ți ocupa timpul, atât timp cât nu este ceva exagerat, cât nu ajungi să îți dedici exagerat de mult timp pentru a face asta. E destul de trist să ai un iubit sau o iubită și tu să preferi să stai să te joci în loc să îți petreci timpul cu el/ ea. Acum, dacă se întâmplă ca amândoi să aveți aceeași ocupație, e foarte bine, căci puteți să vă jucați impreună și nu e musai să fie același joc.

Acestea fiind spuse, lumea reală poate fi de asemenea frumoasă și este important să se găsească un echilibru între cele două. Jocurile care au un sfarșit de obicei sunt cele mai indicate, căci după ce le termini, ai o anumită satisfacție că ai încheiat un lucru, dar când vine vorba de jocurile online multiplayer (cum ar fi MMORPG sau MOBA) au tendința să producă dependență, atunci e cu dus și întors. Eu am încercat ambele tipuri de jocuri și nu sunt dispusă să renunț la a mă juca din când în când, dar sunt conștientă și de importanța vieții reale.

Voi ce părere aveți? Sunt bune sau nu jocurile?

kitteh2

Nu zic că oamenii sunt stupizi…

..ci doar că anumite credințe mi se par stupide.

Am avut recent o experiență destul de deranjantă despre care am decis sa scriu.

S-a intâmplat ca într-o zi de luni să cer o sumă de bani pentru că aveam nevoie ca să îmi reînnoiesc abonamentul și atunci a fost momentul în care mi-am amintit că îmi trebuie. Persoana căreia i-am cerut banii s-a enervat destul de tare, dar nu pentru că îi ceream acei bani (asta fiind ultima problemă), ci din cauza faptului ca îi ceream banii într-o zi de Luni. Ei bine, pentru cei ce nu știu, se presupune că nu este bine să dai bani într-o zi de Luni pentru că ar însemna că urmează să dai bani toată săptămâna.

Eu una, consider acest lucru ca a fi la fel de stupid precum a asculta horoscopul în fiecare dimineață și a te aștepta ca ziua să îți meargă prost sa bine în funcție de ce spune un personaj la televizor. De asemenea, la fel de bine cum ziua de Luni afectează întreaga săptămână, de ce nu ar afecta prima zi a lunii întreaga lună sau la fel cu prima zi a anului. Ei bine, uneori se întâmpla ca prima zi din săptămână să fie cea mai deranjantă, apoi restul săptămânii să fie liniștită. Desigur, dacă pleci la drum cu ideea că doar pentru ca prima zi a fost nasoală înseamnă că toată săptămâna o să fie nasoală, atunci probabil că ai dreptate. Până la urmă, tu decizi ce mood să îți stabilești în funcție de gândurile pe care le ai.

În orice caz, sunt sigură că există o groază de zicători care spun o groază de lucruri despre ce ar trebui sau nu ar trebui să faci în anumite zile, iar ceea ce mă surprinde este că oamenii chiar cred în ele. E posibil ca eu să nu înțeleg de fapt ce vrea să se spună cu asta, dar din ce am mai citit și eu, nu au o baza concretă.

Vă mai dau un exemplu.

Nu știu dacă ați auzit, dar în zilele de Luni, Miercuri și Vineri (evident și Duminica) se presupune că nu se spală. Înțeleg de Duminică, că hai, zi sfântă, alea alea, dar în celelalte zile? Ei bine, am văzut oameni care spală și Luni și Miercuri, chiar și Duminică și încă sunt bine-merci. Mai mult sau mai puțin, dar nu cred că viața lor a fost afectată de spălatul rufelor.

Sau mai sunt anumite sărbători în care se presupune că nu e indicat să te speli. Asta înseamnă să fiu jegos doar pentru că se presupune că nu e bine să te speli?  Ce naiba?! Chiar și religios vorbind, în ciuda a ceea ce se zice despre Dumnezeu, eu nu l-am văzut niciodată ca pe un tiran (sau bine, nu de când am trecut de pubertate și am început să gândesc pentru mine). Adică, nu cred că e deranjat că te speli sau alte lucruri. Cred că e mai deranjat să te vadă cum crezi în tot felul de zicale stupide, decât să se spere că speli niște haine într-o zi de Miercuri, dacă tot am decis să mergem pe această cale.

În concluzie, nu sunt de părere că oamenii care au anumite credințe sunt în știu eu ce fel, adică, mulți au crescut cu așa ceva, de la părinți, de la alți oameni, nu sunt eu în măsură să judec, dar credințele acestea în sine..eu le consider fără o bază reală. Nu cred în ele, la fel cum nu cred în hororrscopul zilnic. Nu am o problemă cu cei care le cred, atât timp cât nu urlă la mine pentru că eu nu cred asemenea lucruri. Crede pentru tine dacă vrei, dar nu le băga altora pe gât credințele tale.

Părerea mea.

kitteh2

Primul ajutor : necesitate sau capriciu?

Astăzi am avut o revelație sau poate ca era un semn divin, asta nu știu să spun. Cert este următorul lucru : am conștientizat cât de gravă este situația de fapt la facultatea de medicină, mai ales pentru studenții care nu au ajutor financiar prea mare.

Povestea e cam așa:

Mă aflam de dimineață la metrou, mergeam către facultate căci tocmai am început cursurile. În aglomerație văd doi polițiști și îi urmăresc, nu intenționat, ci pur și simplu pentru ca ne aflam în tunel la Unirii și nu aveam ceva mai bun de făcut decât să îi privesc pe cei doi care se aflau în fața mea. După ce am urcat scările rulante, mi-am dat seama de ce se aflau acolo. O doamnă se afla pe podea, înconjurată de două persoane de la ambulanță și alte câteva persoane. Nu știu ce pățise, dar am observat că era palidă și nu arăta foarte bine. Am stat și m-am gândit că oare ce aș fi făcut eu dacă aș fi văzut-o pe acea femeie că leșină? Aș fi sărit să o ajut? Doar sunt studentă la facultatea de Medicină, ar trebui să îi pot da primul ajutor.

Din nefericire, am realizat ca eu, pe lângă cursul de prim ajutor pe care l-am făcut în clasa a VII a la un concurs dedicat acestui lucru, nu am urmat nici un alt curs pentru acordarea primului ajutor. Nu îndrăzneam să mă bazez pe acele cunoștiințe totuși, erau prea vechi. Mi-a fost teamă. Am avut nenumarate ocazii de a urma un alt curs în timpul anului 1, dar costa destul de mult pentru mine în acea perioadă (familia mea având o problemă cu banii, iar eu fiind studentă și având ore de la 8 la 20, nu prea îmi permit să îmi iau, deocamdată un job) așa că nu am mers.

Am mers mai departe fiind sigură că doamna se afla în mâini sigure și pregătite. M-am grăbit să prind metroul. L-am pierdut, apoi l-am așteptat pe cel de-al doilea metrou. Am urcat. În vagonul în care urcasem, o femeie tocmai își pierduse cunoștiința, căzuse pe jos și a fost imediat ridicată cu ajutorul a doi bărbați care au așezat-o pe un scaun. În scurt timp a început să manifeste convulsii, iar ochii îi erau dați pe spate. După puțin timp, nu s-a mai mișcat, dar avea capul pe spate, le-am spus sa nu o lase așa ca să nu se sufoce, caci imi aminteam că ceva nu era in regula cu acea pozitie, iar după câteva secunde femeia și-a revenit, încet, dar sigur.

Nu știu ce s-a întâmplat mai departe, deoarece femeia a coborât din metrou și a fost anunțată ambulanța, dar eu am avut timp să mă gândesc mai bine. M-am simțit ca un nimic în acel moment. Eram deja anul doi la medicină și nu știam să acord primul ajutor. Mi se părea penibil să îi spun cuiva că sunt la medicină. A fost un sentiment de inutilitate care nu ar fi trebuit sa apară, mai ales în cazul meu.

Toată această situație m-a făcut să mă întreb : De ce nu ne învață nimeni la facultate să acordăm primul ajutor? De ce nu este din primul an o materie obligatorie pentru așa ceva? De ce ne pune psihologie în primul an cand noi nici nu am avut contact cu un pacient în loc să ne pună cursul de PRIM AJUTOR? 

Mai mult de atât. Mi se pare absurd să plătești pentru un astfel de curs. E genul de curs pe care ar trebui să îl facă oricine. Să fie obligatoriu. Fără note, fără nebunii, doar pe admis / respins, să nu afecteze media, dar ideea e să îl facem. Înțeleg că este nevoie să se mai câștige un ban, dar în situația de față, să nu fie curs de prim ajutor oferit de facultatea de medicină, mi se pare absurd.

Nu știu sigur ce anume aș putea să fac ca să aduc în vedere gravitatea situației. Poate să dau un mail la rectorat? Să pun un afiș mare în fața facultății? Să creez o petiție? Sau să protestez? Nu știu. Nu vreau să creez scandal sau mai știu eu ce, dar nici să stau nu pot. Eu una, m-am apucat să citesc despre primul ajutor și cât mai curând o să întreb pe unde pot să mă apuc de un astfel de curs fără să fie nevoie de plătesc prea mulți bani, pentru că nu îmi permit în acest moment, dar mi se pare o necesitate care a fost parcă transformată în capriciu pe care numai studenții care au bani și-l pot permite.

Voi ce credeți dragi cititori? Primul ajutor este necesar sau este mai bine să rămână la rangul de capriciu?

Interviu: Andrei Pintea-Dobrin

13237833_1316419061706518_7019477097557053149_n

Andrei Pintea-Dobrin este un tânăr de 25 de ani (proaspăt impliniți) care de mic copil a hrănit o pasiune imensă pentru muzică și ceea ce înseamnă aceasta.

Instrumentul său de bază este chitara, dar el poate fi considerat în realitate un multi-instrumentalist  deoarece poate mânui foarte bine și alte instrumente (de obicei cu corzi) care îi ajung în mână. El a fost de acord să ne spună câteva cuvinte despre el și experiența lui.

A: Bună Andrei! Cum te simți?

APD: După o zi lungă de muncă, pot spune că în acest moment mă simt destul de relaxat! (zâmbește)

A: Ce ne poți spune despre tine în câteva cuvinte?

APD: Păi, ce pot să zic despre mine..sunt un artist! Deși, în loc de artist, mai potrivit ar fi muzician! Sau cum îmi place mie să zic – lăutar!

A: De cand a început pasiunea pentru muzică? Ce te-a determinat să te îndrepți către această zonă?

APD: Prima amintire pe care o am legată de această pasiune mă duce undeva la vârsta de 6 ani. Pe MTV se difuza videoclipul de la melodia “I don’t wanna miss a thing” a trupei Aerosmith și eram foarte impresionat de chitară. Îmi amintesc că am luat o rachetă de badminton și am început să imit. Trebuie să recunosc că a fost o senzație pe care nu o voi uita niciodată în viața mea! Faptul că ulterior, când am avut la îndemână o chitară, am reușit să mă descurc singur, m-a determinat să continui cu asta! Mă uitam la câte un chitarist (ex.Joe Satriani, Zakk Wylde), vedeam ce face, apoi încercam și eu..și îmi ieșea! Cred că asta m-a stimulat cel mai mult!

15079037_1484769434871479_1174838930262090566_n

A: Care a fost prima ta chitara?

APD: Prima chitară a fost practic o jucărie! Era o chitară pe care am văzut-o într-un hypermarket! La vremea aceea era în jur de 100 de ron și mi-am strâns alocații ca să mi-o pot cumpăra! Este vorba de o chitară clasică, pentru copii, destul de micuță pe care o am și acum și  cânt încă la ea!

A: Am inteles ca ai facut parte dintr-o trupa. Ce ne poti spune despre asta?

APD:  Ei bine, după doi ani de zile de studiat și cântat singur în dormitor am avut ocazia să cunosc o trupă și să cânt alături de ei pentru aproximativ 3 ani! Împreună cu ei am concertat prin țară! Pot sincer să spun că au fost cei mai buni ani din viața mea! În acel moment am văzut un vis pe care l-am avut de când eram mic materializându-se în fața mea! Mă simțeam, efectiv, ca un rockstar! Salutam pe stradă oameni care nu îi cunoșteam, dar ei mă cunoșteau pe mine! Acei oameni mă cunoșteau pentru că m-au văzut pe scenă! Au văzut afișe, au ascultat pe youtube și așa mai departe! Au fost cei mai buni ani din viața mea!

574829_440965619251871_6983161_nA: Daca ai mai avea ocazia, ai mai vrea sa fii intr-o trupa?

APD: Oh doamne, nici nu aș clipi!

A: Nu te-ai gândit la posibilitatea de a-ți înființa propria trupă?

APD: Ba da! Din nefericire aici m-a lovit realitatea! Eu aveam un stil de a cânta, căutam ceva anume, ceilalți nu aveau aceeași dorință! Când am găsit oameni care să vrea să cânte acel ceva pe care îl căutam eu au intervenit alte probleme precum lipsa de seriozitate sau alte lipsuri! Practic întotdeauna a apărut câte un lucru major care a intervenit în buna funcționare!

A: Ce stil de muzica iti place sa abordezi? 

APD: Ow! Aici voi reveni la ce am zis mai devreme cu faptul că sunt lăutar! În momentul de față, după 8 ani de zile de cochetat cu mai multe instrumente, nu doar cu chitara, aș putea spune că nu am un gen preferat de muzică! Dacă îmi place ceva o să descopăr mai multe despre acel ceva, o să caut, o să aflu mai multe și o să îi dau propria mea interpretare!

A: Ce tip ce muzica asculti de obicei?

APD: Cu precădere, metale! Metale cât mai grele și mai agresive pentru că în cazul meu acționează ca și terapie! După o zi de lucrat într-un call center ai nevoie de așa ceva!

A: Ce te inspiră în compozițiile tale?

APD: Wow! Hmm..Mă înspiră emoțiile pe care le trăim – ca oameni! Sunt atât de sălbatice, de necontrolate! Sunt pure! Încerc pe cât posibil să redau asta prin melodiile mele, prin ideile pe care le am! Când pun mâna pe un instrument și încep să scot sunete din acel instrument, speranța mea este ca oamenii care aud acele sunete să simtă ce am simțit și eu în momentul în care mi-a venit inspirația!

16558707_1585032044845217_767374617_n

A: La început am zis că te putem considera multi-instrumentalist! La ce alte instrumente mai poți cânta? 

APD: Păi..pot cânta la bass, la vioară, la tobe, la violoncel, harpă, pian! Mi-au trecut multe instrumente prin mână! Revin la ideea de lăutar (pentru a treia oara) – reușeam să pricep acele instrumente din momentul în care puneam mâna pe ele! Le învățam pe loc! Nu am avut nevoie de studii aprofundate, nu a fost nevoie să citesc despre acel instrument, pur și simplu mă jucam cu instrumentul și vedeam pe parcurs ce se întâmpla!

A: În încheiere, ce sfat ai avea pentru cititori?

APD: Aș avea de fapt câteva sfaturi, nu doar unul singur! Primul sfat ar fi: Dacă te apuci de un instrument și ești lăutar ca mine, e bine să îți cauți să ai măcar ca rezervă, ca un plan, ca un back-up, un profesor! Pentru că vei ajunge la un moment-dat la un punct în care nu poți să faci mai mult singur și ai nevoie de cineva care a făcut acest lucru într-un mod profesional. Al doilea sfat: O să vă dau “crezul” chitariștilor care sună ceva în genul “Exersează, exersează, exersează,exersează, exersează” – mai repetați voi de 500 de ori chestia asta și o să înțelegeți!