“Sunt o femeie puternica si independenta!”

Sunt sigura ca multi dintre voi ati auzit replica asta destul de des. Femeile puternice si independente sunt pe cale sa cucereasca lumea cu ambitia, curajul si autonomia lor, dar ce inseamna asta de fapt? Ce se ascunde in spatele unei astfel de femei? Ce se afla in mintea lor?

Cu totii ne intrebam, nu e asa?

Sincer sa va spun, ma intreb acelasi lucru intr-o oarecare masura. Studenta fiind, la o facultate care necesita mult timp din viata, care mai si locuieste cu parintii, nu pot spune nici pe departe ca sunt un om tocmai independent. Asta sigur. Cand vine vorba de putere insa, indraznesc sa spun ca am trecut prin destul de multe evenimente in viata mea care intr-o oarecare masura m-au “calit”. Deci, la un anumit nivel, ma pot considera o persoana cu un nivel al puterii psihice oarecum peste medie.

Acestea fiind scrise, sunt de parere ca independenta si puterea sunt caractere benefice oricarui sex si nu doar celui feminin, dar acum, de unde a pornit toata aceasta nebunie?

“This is a man’s world” – asa zicea James Brown in melodia lui si o buna parte a istoriei ne prezinta oarecum aceasta idee.

Daca intrebam bunicii, de multe ori vom observa ca barbatul era cel care mergea la munca sa aduca bani sa hraneasca familia, iar femeia avea grija de copii si de casa facand treburi gospodaresti. Desigur, intre timp femeia s-a emancipat, iar acum conduce companii care fac milioane in fiecare zi, un lucru de altfel de admirat.

Acum, nu vreau sa intru intr-o dezbatere inutila pe baza egalitatii dintre sexe si a feminismului incepand poate sa ajung sa o parafrazez pe Simone de Beauvoir. Nu este nici locul si nici momentul potrivit. Revenind la subiectul de baza, de ce ar vrea o femeie sa fie puternica si independenta?

Intrebarea cea mai buna este “ce motiv ar avea sa nu aspire la acest statut impresionant?”

Sa fim seriosi acum. Cine nu isi doreste sa aiba o independenta financiara? Sau chiar emotionala. Sa poata spune ca este liber. Sa nu fie constrans de absolut nimic si sa se poata bucura de privilegiul de a gandi de unul singur si a lua propriile decizii (nu pe baza a ce iti spun parintii, sotul/sotia, etc.). Mai mult, cine nu si-ar dori sa aiba puterea psihica de a depasi anumite situatii care ne rup in bucatele si ne provoaca suferinta? Eu cred ca a fi puternic si independent este un lucru bun, dar ca orice lucru, daca este dus la extrem poate sa nu fie benefic.

Oare daca devii mult prea “puternic si independent” poti ajunge in punctul in care oamenii sa stea departe de tine? Caci asta este independenta pana la urma – sa nu ai nevoie de altcineva. Cand oamenii nu se simt doriti, ajung sa se indeparteze. Ajungi atunci sa iti pui intrebari precum:  “eu de ce nu am oameni alaturi? de ce nu am prieteni?” ? . Dar daca esti independent, ajungi macar sa iti pui o astfel de problema?

Prea multe intrebari. Prea putine raspunsuri.

Mai stau nitel sa ma gandesc totusi. Mai sorb o gura de cafea. Oare nu am abordat gresit conceptul? Oare aceasta independenta (emotionala sa zicem) nu se refera de fapt tocmai la ideea ca “nevoia” este un lucru care te ingradeste, in timp ce “dorinta” este un lucru care te elibereaza? Si mai mult, aceasta independenta sa fie exact capacitatea de a putea alege pe cine vrei sa ai alaturi in loc sa apara situatia de nevoie? De cine /ce ai nevoie ca sa realizezi ceva? Nevoia sa apara ca o conditie pentru a putea realiza ceva.

Cu cat scriu mai mult, cu atat ma luminez parca mai tare.

Revin la istorie. Femeile care nu faceau pe vremuri scoala (din diverse motive), aveau nevoie de un barbat care sa le aduca hrana pe masa si haine de imbracat. De aceea, renuntau la orice dorinte ar fi avut, orice idee de iubire uneori bazandu-se strict pe nevoie. Se ingradeau. Ajungeau sa taca in fata barbatului care poate ca le mai si batea uneori daca deschideau gura cand nu trebuia. Puteau acele femei sa plece de langa barbatii lor? Nu. Pentru ca aparea nevoia.

Acum lucrurile s-au schimbat. Educatia poate aduce independenta. Nevoia devine dorinta. Dorinta este cea care te face sa urci muntii.

Fara nevoie totusi, de ce ar sta oamenii unii cu altii?

Simplu.

Pentru ca asa vor. Din dorinta. Iar dorinta e mai pura decat nevoia. Si totusi, cu nevoia parca mai construiesti o casa, dar la dorinta totul se destrama. Daca omul vrea maine sa plece, o va face. Pentru ca e independent. Si puternic.

Aici apare problema mare. Sa fie aceasta motivul pentru care relatiile nu mai rezista? Pentru care atatia oameni ajung sa divorteze? Probabil ca o sa abordez alta data si aceasta problema a societatii de astazi.

Pana atunci, concluzia acestui articol ar fi urmatoarea :

Sunt ferm convinsa ca independenta si puterea (psihica) reprezinta caracteristici importante si bune de avut, dar totodata este important sa gasim un mod de a mentine un echilibru astfel incat sa nu ajungem in sfera arogantei si rautatilor.

Sunt constienta ca in momentul in care treci printr-o suferinta sau o dezamagire sau ceva care iti modifica perceptia asupra lumii sunt sanse foarte mari sa vrei sa indepartezi oamenii (la naiba, o fac atat de des incat uneori ma intreb cum de ma mai suporta prietenii- Sorry and thank you guys!), dar uneori, a raspunde cu rautate in anumite situatii nu este probabil cea mai buna alegere.

Spun asta din proprie experienta. Stiu cum e, am facut-o si inca lucrez la a-mi modifica comportamentul, caci nu sunt de acord cu asta si as fi ipocrita sa spun un lucru si sa nu il aplic la randul meu. Cred totusi ca undeva, in adancul fiecarei persoane puternice si independente, este de fapt doar o persoana care pur si simplu s-a saturat de mizeriile de care a avut parte in viata si care simte dorinta sa controleze putin anumite aspecte ale vietii sale. Este un lucru de admirat, la fel pe cat poate ca este folosit ca un mecanism de coping.

Acestea fiind spuse, astept parerile voastre in privinta subiectului 😀 si va doresc sa aveti o zi cat mai faina!

Sa nu uit: va las aici o pisicuta puternica si independenta – sa fie in ton cu subiectul

kitteh2

Advertisements

Let it go..let it goooo..

Buna seara, prieteeeeni! Vorba lui Cristi Minculescu. Buna seara! Iertati-mi, va rog absenta indelungata, credeti-ma ca as mai fi scris cu drag, dar o perioada incarcata si plina de probleme de rezolvat si examene de dat m-au facut sa aman nitel momentul in care aveam sa postez. Acum totusi, am revenit cu forte (mai mult sau mai putin) proaspete si sunt gata de scris.

Intorcandu-ne la oile noastre, titlul de mai sus are incredibil de mult sens si nu ma refer ca am in plan sa va povestesc despre -stie toata lumea ce film de la Disney- ci ca as vrea sa va povestesc astazi despre renuntare.

Venind de la o persoana care nu isi face un obicei din a renunta, chit ca este vorba de o situatie nereusita, un examen picat, o perioada trista, etcetera, acest cuvant sau chiar si aceasta idee, ca sa nu mai zic actul in sine, reprezinta un lucru dificil de pus in practica pe care multe persoane (inclusiv eu) il evita. Renuntarea nu e placuta si nu e usoara, dar uneori este necesara. Iar aici ne referim la genul de situatii in care incerci tot ce poti mai bun si totusi simti ca orice alegere ai lua sau oricat ai trage de acel lucru, starea in care te afli nu este o stare okay.

Sunt aproape sigura ca fiecare dintre noi a dat in viata peste cel putin o persoana toxica. Unii au dat peste mai multe. In ultima perioada am dat si eu peste destul de multe, ulterior urmand ca acestea fie sa plece din viata mea, fie am ajuns sa ma indepartez eu de ele. Ambele situatii reprezinta o provocare a vietii prin care este necesar sa trecem.

Pentru cei care nu sunt siguri ce este o persoana toxica, va pot spune doar definitia mea pentru acest lucru, anume, se refera la o persoana care nu te ajuta sa evoluezi cu absolut nimic, care te face sa te simti inferior sau care iti taie increderea in tine si nici macar nu pare ca ar spune ceva anume pentru chestia asta, ci doar felul in care se raporteaza la tine. Si totusi..in ciuda acestei situatii, apare o dorinta oarecum masochista de a te invarti in jurul acelei persoane si a considera ca tu esti cel care e nebun sau greseste in gandire. Daca consideri ca te simti neplacut alaturi de o persoana si totusi iti cauti scuze ca sa mai stai alaturi de aceel om de frica sa nu o pierzi, esti probabil in jurul unui om toxic. Parerea mea.

Revenind la povestire totusi, cum spuneam, am dat peste suficient de multe persoane toxice si am observat necesitatea de a renunta la ele, in ciuda dorintei de a le tine alaturi. Venind din partea unui om care de obicei nu renunta, pot spune ca intr-o astfel de situatie, a renunta nu este o rusine, ci mai mult este un omagiu adus iubirii de sine. Pana la urma, nimeni nu te poate iubi mai mult decat o poti face tu, iar odata ce inveti sa te iubesti pe tine, cred sincer ca totul incepe sa se schimbe. Cred ca ajungi sa inveti ce anume merita sa accepti si ce nu de la anumite persoane si sunt de parere ca nu ar trebui sa tii alaturi o persoana care te trage in jos si iti compromite stima de sine.

Oricum, procesul de a renunta la persoane nu este foarte placut. Aud destul de des expresia “e usor de zis”, din partea unor oameni carora ajung sa le dau diferite sfaturi si tin sa mentionez ca eu nu prea ma bag sa dau sfaturi daca nu am trecut printr-o anumita situatie. Asa ca daca zic un lucru, probabil ca am trecut prin el si sunt constienta de dificultatea procesului. In ciuda acestui lucru, cu rabdare si motivatie, credeti-ma pe cuvant ca totul se rezolva, dar va necesita timp. Rabdare..si credinta..atat va cer.

Cand vine vorba de renuntare, am observat un proces foarte interesant asemanator sevrajului. Nu stiu cum este pentru fumatori, dar stiu cum este la consumatorii de zahar. Suna amuzant, dar este pe cat se poate de serios. Oamenii toxici te pot aduce in punctul in care sa capeti o oarecare dependenta de ei, iar odata cu dependenta, consider ca este greu atunci cand nu mai ai “drogul” (cand persoana alege de buna voie sa plece din viata ta), dar este si mai greu cand tu esti cel care trebuie sa se indeparteze si sa spuna “E suficient!”.

Totul incepe cu constientizarea faptului ca este o problema. Nu te simti bine. Stii ca este ceva neinregula. Observi lucruri care nu iti plac, dar totusi spui ca esti nebun sau ca e in imaginatia ta si ca exagerezi. Fun fact: majoritatea timpului nu exagerezi, chiar te simti naspa.

Pasul al doilea : Negarea. Te minti. Te minti incredibil de mult.(vezi mai sus) – Din nou, sunt sanse foarte mari sa nu fii tu cel nebun.

Mai departe, incerci usor sa te departezi de persoana. Esti curios sa vezi daca ai totusi dreptate. Constati ca parca e mai liniste, parca te simti mai bine, iti creste increderea. Si totusi..gandurile tale dintr-un motiv sau altul se intorc la acea persoana. Aici ti se face dor si o sa vrei sa te intorci. Desigur, dupa acea liniste, sunt doua optiuni:

  • Fie realizezi cat de mult rau iti cauzeaza de fapt persoana si cu fiecare discutie te indepartezi mai mult pana ce o scoti din viata ta
  • Fie ajungi sa iei ciclul de la capat pana ce intr-un final, fie pleaca persoana de una singura, fie ajungi in punctul in care nu mai suporti.

Sa nu ma intelegeti gresit acum – oamenii toxici nu au in mod special placerea sa iti faca tie rau, ai putea spune ca sunt oameni care au frustrari sau diferite probleme pe care nu stiu foarte bine cum sa le faca fata. Sunt victime are situatiilor si au nevoie de ajutor si e okay sa ii ajuti si sa le fii alaturi, dar nu poti sa faci tu treaba in locul lor. E important ca ei sa doreasca sa se schimbe.

Intrebarea este acum : “Esti dispus sa iti faci tie rau pentru a-l face pe celalalt sa fie bine? Chiar si daca nu e o certitudine?”

Acestea fiind spuse, eu cred ca merita in anumite situatii sa ai rabdare doar daca vezi ca persoana este dispusa sa modifice ceva. Daca nu este, atunci probabil, pentru binele tau ar fi indicat sa te indepartezi.

Consider ca viata e mult prea scurta ca sa o petreci agitandu-te ca pestele pe uscat, din diferite motive. Daca poti, eu recomand oricand sa alegi fericirea, avand totusi grija ca fericirea ta sa nu faca rau altcuiva. Dar asta este o poveste pentru alta data.

Mi-ar placea sa citesc si parerea voastra in privinta subiectului abordat mai sus, asa ca puteti oricand sa lasati un comentariu :D.

Cat mai mult bine va doresc!

kitteh2

 

BONUS:    ~~ Let it go and you might grow! ~~

tumblr_n1zi5rwb2v1r7b6cio1_500

 

 

Cu rabdarea treci si marea.

Dupa o lunga perioada de pauza, am zis sa revin. Sa fiu sincera, as fi revenit mai devreme daca nu as fi avut o lipsa absoluta de inspiratie, dar iata ca acum s-a intors la mine.

O sa va vorbesc astazi despre ce cred eu ca inseamna rabdarea si bunul simt.

Totul incepe de la faptul ca eu nu m-am considerat niciodata ca fiind un om rabdator si totusi, date fiind experientele prin care am trecut si oamenii pe care am avut ocazia sa ii intalnesc pe drum, ma face sa imi schimb putin punctul de vedere si sa constat ca sunt totusi o persoana destul de rabdatoare. Cum am ajuns acum la aceasta concluzie?

Va dau un exemplu.

Stiti momentele acelea cand discutati cu cineva si discutia e posibil sa inceapa usor sa ia o intorsatura mai aprinsa? In acel moment, unii dintre voi simt probabil nevoia sa spuna niste cuvinte care ar putea rani respectiva persoana sau care ar putea sa ii arate ca nici ea la randul ei nu este perfecta, dar fara a pune filtru la cuvintele folosite. Sa dea “cu toporul” in capul persoanei respective. Sau chiar si daca voi incepeti discutia. Cineva va greseste si voua va vin cele mai sarcastice vorbe in minte. Sa loviti persoana acolo unde o doare. Sigur cunoasteti momentele alea. De asemenea, inainte de a scoate o pasare pe gura, exista cateva secunde  in care te poti sta si gandi la consecintele pe care le poate avea actiunea ta. In ce fel afecteaza persoana.

Ei bine, eu am invatat sa am rabdare cand ma enervez si sa am grija ce spun, caci vorbele mele pot avea consecinte care se vor intoarce tot impotriva mea.

Care e motivatia mea pentru acest lucru? Mentinerea unei relatii frumoase si civilizate, fie ca este de prietenie, de rudenie sau alt tip de relatie. Cand discutam pe baza unei probleme sau a unui lucru care ne deranjeaza, incerc pe cat posibil sa am rabdare, sa ascult si apoi sa imi masor cuvintele cat sa mentin discutia pe un fagas neutru, fara a ataca persoana respectiva, limitandu-ma doar la situatia in cauza.

Multi oameni nu par sa se chinuie foarte mult sa mentina activ acel filtru, chiar mai mult, se mandresc cu faptul ca “i-au zis-o” persoanei sau ca acea persoana “o merita”. Ei bine, nu cred ca persoanele merita sa li se vorbeasca ca si cum ar fi nimicuri doar pentru ca au facut o greseala care poate altora li se pare puerila sau mai mult, sa li se vorbeasca astfel pentru ca au un punct diferit de vedere fata de cel al altor persoane.

Intr-o astfel de situatie, cand cineva nu isi controleaza vorbele, am doua optiuni in minte: nu stie cum sa o faca sau persoana nu este interesata sa mentina o relatie frumoasa si de egalitate. De obicei, cand se mai intampla sa am astfel de discutii, fie ca e vorba de mama sau de altcineva, cand avem un moment de pace, ii spun ca m-a deranjat modul de exprimare si ii sugerez ca ar fi o idee buna sa se exprime altfel data viitoare. Daca se intampla din nou si peste, hai nu una, dar doua dati, atunci imi consider opinia ignorata si respectiv relatia dintre mine si acea persoana compromisa.

Acum cand scriu suna putin ciudat. Pare cumva ca as incerca sa schimb persoana. Nu sunt totusi de parerea asta si aici ma intorc la ideea de bun simt. Jignirile nu fac parte din bunul simt. La fel cum nici a fi pus in situatii jenante doar pentru ca se poate nu consider ca face parte din bunul simt.

Aici o sa fac referire la o alta situatie pe care am intalnit-o si anume cu o prietena, care urma sa imi spuna niste lucruri care o derajau la mine. De obicei cand apar astfel de situatii, poti lua persoana deoparte si sa ii spui intr-un mod intim ce ai de spus. Prietena mea a preferat sa spuna tare si clar in fata cercului de prieteni problemele pe care le avea cu mine, punandu-ma astfel intr-o situatie incredibil de jenanta si facandu-ma sa ma simt destul de neplacut.

Nu am mai avut ocazia sa stau de vorba cu acea prietena si probabil ca nu o sa mai am ocazia prea curand si inca ma intreb daca in acel moment fie nu si-a dat seama, fie a facut-o intentionat doar pentru a-mi provoca mie suferinta sau pentru a se simti ea mai bine. Nu cred ca o sa aflu, dar ideea ramane. Ar fi putut sa imi spuna in alt mod.

Si trec acum la alta idee si anume modul in care spui unor persoane anumite lucruri. Sunt de parere ca este foarte important cum spui anumite lucruri si ca desi fiecare persoana este aparte, cu un anumit tip de personalitate, isi poate modela comportamentul in functie de situatia in care se afla.

Asta e valabil pentru toata lumea. Comportamentul este o alegere. Oamenii au alegerea sa spuna ceva frumos si referitor la subiect sau sa tranteasca cum le vine si sa jigneasca probabil persoana in acelasi timp. Diferenta este ca atunci cand persoana este in pozitia sa jigneasca, nu are idee ce poate cauza asupra celui jignit si nu are de unde sa stie in ce fel este acea persoana afectata.

Un lucru pe care nu il stiu multi este legat de sarcasm. Sarcasmul doare. Cand este folosit pe post de gluma, pe care oamenii o pot intelege si aprecia, este una, dar cand este folosit pentru a lua la misto o persoana si a arata o falsa superioritate atunci este total neplacut. Nu ma credeti pe mine? Incercati sa fiti sarcastici cu cineva si intrebati persoana cum s-a simtit dupa aceea. Sarcasmul poate fi perceput ca un mod de atac sau chiar o invitatie la conflict. Inainte de a fi sarcastici, va recomand sa stati 2 secunde si sa va intrebati daca merita. S-ar putea sa va ajute acest lucru in relatiile viitoare.

In incheiere, va spun atat. Din ce am trait pana acum, sarcasmul mi-a pus piedici, frustrarile au dus la sarcasm. Am vrut sa evoluez si sa trec peste frustrari si in timp am invatat sa am rabdare si sa pun prioritate pe ceea ce este mai important pentru mine. Imi este greu uneori sa ma abtin si mi-e parca dor sa trantesc niste vorbe doar ca sa ma simt eu mai bine pe moment, sa ma simt mai puternica (intr-un mod fals), dar rezultatele pe care mi le aduce putina rabdare sunt mult mai frumoase si reale decat orice lucru rautacios care mi-ar putea iesi pe gura. A durat ceva pana sa invat asta si le multumesc oamenilor care au avut rabdare cu mine pe parcursul procesului meu de invatare, dar mai ales inainte sa invat.

Pana la urmatoarea postare, va doresc zile cat mai frumoase!

kitteh2

Cum să îți faci viața mai frumoasă 101

Viața nu este ușoară. Pe naiba. Aș vrea eu. Cu toții am vrea. Este nebună, plină de evenimente și totuși frumoasă. Cred că partea frumoasă se bazează pe momentele frumoase. Totuși, cum am putea aprecia momentele frumoase dacă nu ar fi și momente mai puțin frumoase?

Nu o să mint. Am avut o perioadă destul de urâtă, dar la o bună parte din ea am contribuit și eu. Cred că până la urmă, felul în care noi ne manifestăm determină cum viața noastră va fi. Dacă alegi să stai într-un colț, probabil că nu vei avea mulți prieteni. Dacă îți plac cărțile, probabil că nu te va deranja absența prietenilor.

Fiecare alegere pe care o facem ne afectează într-un fel.

Ce facem atunci când alegerile pe care le luăm nu ne afectează într-un mod pozitiv? Cum le transformăm? Ce facem cu ele? Ce facem atunci când facem o alegere greșită și toată lumea noastră este dată peste cap?

Așteptăm.

Tragem o gură de aer. Apoi gândim.

În primul rând, lucrurile se vor rezolva, e inevitabil.

În al doilea rând, este foarte important cum le vedem noi. Sunt benefice, nu sunt benefice? Cum le putem face sa fie benefice?

Vă spun sincer, de cele mai multe ori, am tendința să controlez multe lucruri, ce fac, ce spun, gândurile pe care le am și modul în care pot modifica acele gânduri. Le analizez și le schimb dacă nu mi se par benefice.

Uneori însă, chiar și eu obosesc. Obosesc să fac asta. Uneori am atâtea pe cap încât nu îmi vine să mai controlez nimic. Încep să zic tot ce îmi trece prin cap fără a avea vreun filtru, mă manifest cum îmi vine fără să scriu întâi pe o hârtie ce simt și să gândesc ceea ce simt înainte să acționez în vreun fel. Atunci nu prea ies lucrurile cum mi-ar plăcea. Săptămâna care aproape a trecut poate fi folosită ca un exemplu de ținut minte, când am permis situațiilor și oamenilor să mă enerveze și să mă afecteze, când am permis să îmi manifest frustrările și comportamentele învățate care nu îmi plac de nici o culoare.

La ce ne ajută totuși să ne stresăm când nu putem să facem nimic în această privință? La absolut nimic.

O persoană apropiată familiei mele a fost internată în spital. Familia mea a fost dată peste cap și lucrurile în viața mea s-au schimbat într-un oarecare mod. Eu sunt o persoană deschisă schimbărilor în mod normal, dar la fel de bine mă și pot afecta într-un fel sau altul. E vorba de stres. Stresul oricum apare, chiar și când sunt momente plăcute, tot apare stresul, dar este oarecum de alt timp. (Daca nu mă credeți vă arăt cartea de psihologie de la facultate).

În concluzie, în urma acestei situații m-am manifestat în fiecare mod în care am putut. Am luat o cale a disperării care aparent nu a fost bună, am trecut la calea detașării, dar tot ce am făcut a fost de fapt să ascund sub preș și am ajuns să dau pe afară într-un moment și să mă simt mizerabil. Acum probabil că o să încerc să iau altă cale. Calea acceptării. Să accept că aceasta este situația și că este important să trec prin ea așa cum este și mai ales să accept faptul că sunt tristă și că sunt supărată și furioasă. Da! Sunt furioasă. Accept aceste sentimente, căci deși există, la fel de bine există și cele de fericire și de liniște și de bucurie.

Este foarte important să nu stai degeaba într-o astfel de perioadă. Dacă stai, gândurile pe care le ai or să sară asupra ta și nu sunt mereu gânduri bune. Am făcut asta, am stat pentru că simțeam că nu mai am energie să fac alte lucruri. Am stat, am încercat să dorm, am încercat să evit să fac orice și nu am ajuns decât să fiu din ce în ce mai deprimată.

Acum, scriind aceste lucruri, înțeleg. Am înțeles și în momentul în care am fost pusă într-o situație care m-a întristat foarte tare. Am înțeles că nimeni nu mă poate ajuta cu ce simt și dacă am pretenția să îmi fac viața frumoasă, este important să lucrez eu la mine căci alții nu vor putea să facă asta. Alții vor fi preocupați să lucreze la ei, la lucrurile lor, la problemele lor și deși îți vor fi alături, nu îți vor putea face treaba, oricât de mult te-ar iubi sau oricât i-ai iubi tu pe ei.

Nu e vina ta că ai fost crescut într-un anume fel. Nu e vina ta că părinții nu au știut cum să îți ofere ce ai avut nevoie și nu e vina ta că ai ajuns să preiei anumite comportamente care nu îți plac.

Nu e vina ta.

E vina ta dacă le permiți să te controleze.

Da, poate nu știi și poate ești obosit, dar nu renunța! Pentru nimic în lume, nu renunța. Poți să urli, să plângi, dar nu renunța la tine. Poți să treci peste moment și poți să te controlezi și să schimbi comportamentele pe care le-ai învățat de la alții. Nu îți plac? Nu sunt benefice? Ei bine, nu îți aparțin. Le poți arunca pe cele vechi, le poți crea pe ale tale. Doar nu renunța. Pentru că într-un final, viața este frumoasă, lucrurile bune se întâmplă, dar e important să le dăm și noi un imbold.

Aveți grijă de voi. Sunteți minunați. Nu lăsați pe nimeni să vă spună altfel. Lucrați la voi, fiți fericiți cu voi și bucurați-vă de fiecare moment.

Nu este ușor, dar ghiciți ce..merită. Într-un final, merită. Durează mai mult, dar și beneficiile țin mai mult.

😀

Cu mult drag,

kitteh2

Drama și trecerea către maturitate.

Astăzi am decis să vorbesc despre dramă.

Sunt sigură că fiecare dintre voi s-a găsit la un moment-dat într-o situație pe care să o considere ca fiind mai dramatică decât este cazul. Fie că situația se referă la o ceartă sau ceva care pare fără ieșire sau lucruri care se întâmplă în serie parcă din care nu reușești să scapi niciodată.

Toată nebunia asta considerată drama în viețile noastre este asemeni unui cerc vicios în care odată ce ai intrat pare să nu se mai termine. Te obosește, te seacă de viață și nu ai nici o idee de ce ești tu în centrul acelei nebunii.

Observi că se întâmplă lucruri de tot felul, ești prins parcă în centrul furtunii care se manifestă în jurul tău, dar simpla ta intervenție nu este suficientă. Nu poți să le spui oamenilor din jurul tău să înceteze cu dramele. Ce altceva poți să faci totuși?

Am stat puțin să reflectez asupra situației. Într-un fel sau altul, am ajuns la concluzia că este posibil ca fiecare persoană pusă într-o astfel de situație, își atrage drama în viața proprie în momentul în care nu este capabil să ia sau să își asume o decizie. Chiar și așa, ok, să zicem că alții sunt cei aflați în situația dramatică, iar tu ești doar un observator, mai mult sau mai puțin implicat. Ce faci? Într-un fel sau altul dramele lor te afectează și pe tine.

Mă întreb acum, este oare asemeni unui joc? Totul nu este altceva decât un joc al dramei? Poți să refuzi pur și simplu să te implici și să îi lași pe ceilalți să își vadă de dramele lor? Ce faci oare atunci când cineva drag este implicat într-o astfel de situație? Îi lași să rezolve drama pe cont propriu?

De cele mai multe ori, tendința mea ar fi să încerc să ajut, să mă implic, să rezolv, dar mă gândesc serios dacă poate că acea situație nu este treaba mea. Poate că tot ce pot eu să fac este să ajut într-un fel sau altul cu ce îmi stă mie în puțință, daca este cazul și să las drama în mâinile celor care au creat-o. Până la urmă, dacă mă împlic, oricum nu rezolv nimic și la rândul meu transmit mai departe jocul acesta. Oare dacă nu mă implic, dacă las oamenii să își rezolve problemele cum le vine lor, aș putea să îndepărtez acest lucru?

Citisem undeva că drama ar fi un fel de semnal de alarmă care învăluie oamenii aflați în medii toxice. Consider totodată că drama este mână în mână cu disperarea. În momentul în care ești disperat din cauza unei situații, nu ești capabil să gândești coerent, ci mai mult e ca și cum ai avea un voal ce te impiedică să vezi lucrurile așa cum sunt. Atunci se crează drama. Drama și disperarea obosesc. Iți sug parcă întreaga viață din tine. Dacă ai posibilitatea să nu te implici în drama oamenilor, de ce să nu o faci? Există oare această posibilitate? Să nu te implici în drame? Să lași fiecare persoană să își rezolve problemele în funcție de vârsta și situația pe care o au?

Eu una, vă spun sincer, sunt obosită de drame. Sătulă. Am decis să încerc și această cale. Să nu mă mai implic. O să văd ce se întâmplă. Poate lucrurile or să stea mai bine. Să iau cel mult rolul de privitor și nu de actor în acea nebunie. În funcție de ceea ce se va întâmpla, vă voi ține la curent, deși, din experiența mea de până acum, nimănui nu îi place drama, mai ales oamenilor care nu o pun în scenă.

Am avut și eu porția mea de drame. Probabil că în astfel de situații, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să spui STOP. Să eviți să te lași tras în așa ceva și mai ales să ai curajul să spui NU celor care vor să te tragă în dramele lor.

kitteh2

Vrem schimbare, dar nu am vrea să ne schimbăm.

La facultate, din experiența mea de până acum, am întâlnit diferite tipuri de profesori. Unii care preferă să stea în fața ta și să citească de pe slide-uri, alții care îți explică intens despre ce e vorba, unii care preferă să dicteze și unii care preferă să vorbească despre multe lucruri, iar la final să zică ceva și despre materie.

În orice caz, sunt profesori și profesori, cu așteptări sau mai puține, care te ajută și care te ignoră, dar mai dai și peste unii care sunt incredibil de implicați în ceea ce fac și care vor din tot sufletul ca tu să te “trezești”, să îți asumi rolul de viitor doctor și de preferat să pricepi toate substraturile pe care încearca să ți le expună. Desigur, insistența are și ea o limită, căci de la ideea de trezire, la a jigni în masă persoane sau la a apela cât mai des posibil la o atitudine pasiv-agresivă este o diferență destul de mare.

Sunt momente în care, la unele cursuri, stau cel puțin o oră ca să îmi aud profesorul cum se plânge de “niște oameni care parcă nu vor altceva decât să îl enerveze”, cărora nu le dă nume, deci poate fi oricare dintre noi, dar probabil că nu vom știi niciodată cine, în special cel care l-a enervat pe respectivul profesor. Și uite cum ajungem la partea cu acel curs, peste care trece incredibil de rapid și spune că putem sa citim și noi acasă. Păi domn / doamna profesor, de ce ne obligați să stăm la curs dacă putem să citim și noi acasă? Că evident, la astfel de cursuri prezența este obligatorie.

Unii profesori ne cer feedback. Noi, de voie, de nevoie le oferim un feedback. Frumos ambalat, că deh, să nu ne ia la ochi, dar îi oferim omului feedback. Ba cu un pupic în partea dorsală, ba cu un fursec, cu o măslinuță, dar îi dăm. Omul ce face? Se plânge de acel feedback, că domne, voi nu puteți să înțelegeți de ce fac eu aceste lucruri, că voi aveți o problemă.

Nu neg că avem o problemă, până la urmă domnul / doamna profesor are o vârsta, iar noi suntem niște mucoși de 20-23 de ani care abia știm cu ce se mânăncă viața. Habar nu avem pe ce lume de aflăm și cum să facem ceea ce avem de făcut, dar sunt destul de sigură că a veni în fața noastră și a urla “Treziți-vă”, “Nu fiți fraieri”, nu este un mod prea clar de a ne ajuta să facem acest lucru.

Sunt unii profesori care își pun bazele în noi, își pun bazele că noi vom fi “schimbarea”. Nu ar strica, dar din ce observ eu, schimbarea asta pe care o așteaptă oamenii din România este prezentă în vocabular de ani de zile. Toata lumea, domne, vrea schimbare. Toată lumea își varsă speranțele în generația tânără. Păi, domne, cum vrei să facă generația tânără ceva dacă tu la rândul tău nu își dai silința să te faci înțeles? Dacă tu nu îți schimbi modurile de a explica sau de a te manifesta, fiecare generație care trece prin mâna ta, va fi la fel. Vrei schimbare? Schimbă metoda.

Evident, nu or să se poată schimba toți oamenii. Schimbarea asta este mână în mână cu voința. Vrei să te schimbi? Șansele cresc să o poți face.

Prietenul meu a făcut o analogie foarte simpatică pe care o voi folosi pentru această situație – Oamenii au uneltele pentru a face diferite lucruri, dar cui îi pasă că uneltele sunt acolo, dacă omul nu știe să le folosească? Învață omul să se folosească de unelte și apoi el poate face ceva cu ele.

Din ce îmi amintesc, era și o zicătoare care spunea ceva precum: dacă îi dai unui om un pește, îl ajuți pentru o zi, dar dacă îl înveți să pescuiască, îl ajuți pentru toată viața. Acum, dacă omul ăla învață să pescuiască, dar e leneș, e partea a doua.

Dacă înveți pe cineva ceva, poți încerca să îi faci învățatul mai plăcut. Să vrea el să te caute pentru a afla mai multe. Nu cred că a bombarda studenții cu emailuri cu nemulțumiri de profesor și așa ma departe o să facă pe cineva să se schimbe în vreun fel.

Ajungi să faci studentul să își bage picioarele în tine și în materia ta, care deși săraca o fi frumoasă, pentru el devine “de căcat” pentru că îl freci la cap să îți citească mailurile trimise în masă care mai sunt și lungi. (TLDR – preferăm să ocupăm acele minute de citit cu ceva ce ne face plăcere și mai și înțelegem)

Păi domne, dacă ne trimiți un mail, ne trimiți ca să ne comunici ce avem de făcut, nu ca să îți verși frustrările legate de studenți. Dacă e ceva clar, atunci da, okay, te-a deranjat un lucru, ne spui, dar nu o ții una și bună cu acel subiect.

Vrei să facem ceva? Spune-ne ce avem de făcut și facem. Spune-ne de ce avem de făcut un lucru și îl facem și cu plăcere. Până la urmă, nu suntem cu toții idioți, ar fi de preferat să nu mai fim tratați astfel. În plus, poate că la acea facultate mai sunt studenți și mai în vârstă care poate au copii, job, stai și o lălăi la curs în loc să explici acolo ce ai de explicat.

În fine..

Acestea fiind scrise, eu consider că schimbarea asta, nu e așa ușoară cum crede lumea. Dai puțin din gură și ca prin minune o generație întreagă o să fie inspirată. Eu sunt dornică să fac ceva pentru a ajuta, dar nici eu nu știu de unde să încep, ce am de făcut, e o varză totală și în capul meu, ca și în capul celorlalți, dar dacă este cineva dispus să îmi explice unele lucruri, să mă facă să înțeleg importanța acelor lucruri, să pot pricepe și eu ceva din nebunia asta numită viață, eu sunt dispusă să ascult.

kitteh2

Jocurile Video: pro sau contra?

La sugestia unui coleg de facultate foarte simpatic, am decis să scriu acest articol pe care dintr-un motiv sau altul l-am evitat.

Îmi place sa mă joc. Mă joc de când sunt mică chiar dacă nu am avut la dispoziție calculator pentru lungi perioade de timp. Oricând aveam ocazia, pe la verișori, pe la mama la serviciu, pe la colegi sau prieteni, chiar și acasă, pe laptopul mamei când ea nu avea treabă, eu mă jucam. Primul meu joc pe pc a fost The Lion King, care mi-a plăcut la nebunie. Nu îmi amintesc însă dacă am avut ocazia să îl termin vreodată. Alături de el mai era altul ce se baza pe aceeași temă, având ca personaje principale pe Timon și Pumba. Ah..vremuri. Oricum, cu trecerea timpului “am gustat”, ca să zic așa, mai multe jocuri, Need for Speed, GTA, Hercule, jocurile de pe diferite site-uri(ex. Miniclip), dress-up games (până la urmă sunt fată), Zuma și alte nebunii care erau la modă prin anii 2000-2008. După ce mi-am luat laptop la finalul clasei a-8-a am început să mai joc și alte jocuri precum WoW, Mass Effect, Dragon Age și tot ce mai găseam a fi interesant.

Chiar și după ce am intrat la facultate am continuat să mă mai joc una-alta, chiar recent m-am apucat de un joc numit Vampire: The Masquerade- Bloodlines, drăguț joc.

Când am ocazia, mai ies la un Mortal Kombat cu un prieten foarte foarte bun, dar spre întristarea mea, acel prieten este acum plecat în lume. Știu totuși că o să citească acest articol, deci îl salut cu această ocazie.

Din experiența mea cu jocurile, este foarte plăcut să te găsești într-o poveste în care faci diferite questuri, ai anumite puteri, poți să rezolvi diferite puzzle-uri și așa mai departe. Consider că jocurile video reprezintă o activitate plăcută care îți stimulează dezvoltarea anumitor abilități cum ar fi răbdarea, capacitatea de a rezolva diferite sarcini, precum și dorința de a nu renunța când lucrurile devin dificile și nu numai.

Din nefecire, pe lângă a fi o activitate plăcută, poate duce și în altă extremă. Aceea în care nu mai faci altceva în afară de a te juca și un hobby poate deveni o obsesie. Am experimentat o astfel de obsesie în momentul în care m-am apucat de Wow și nu prea făceam altceva în afară de a mă juca.

Când vine vorba de jocuri, există tentația de a te pierde în lumea acelui joc, de a te izola de lumea reală și de a începe să traiești în lumea din joc. E plăcut, nu te mai gândești la neputințele din lumea reală, la oamenii care te judecă, la persoanele cu care nu reușești să te înțelegi și așa mai departe. În joc ai șansa să ajungi bun la ceea ce faci pentru că este o activitate interactivă, pentru că prin acumularea de diferite iteme sau puncte sau ceva ai șansa să vezi o manifestare destul de directă a muncii depuse. După ce omori un boss ești fericit, te simți puternic. De multe ori ajungi să cunoști oameni prin intermediul acelui joc, oameni din alte orașe sau chiar tări și ajungi să îți faci prieteni. Te detașezi de lumea reală, lumea în care nu simți că te potrivești, din care te simți în plus și ajungi să faci parte dintr-o comunitate care te place, care te ajută. Până la urmă, cu toții simțim nevoia de a comunica în același limbaj, de a râde și glumi și a ne înțelege cu oamenii. Jocurile pot aduce acest lucru, dar această activitate poate fi ca o sabie cu dublu tăiș.

Dacă intri prea mult în acea lume, poți ajunge să cheltuiești foarte mulți bani pe acele jocuri sau să te desprinzi atât de mult de lumea reală încât dacă cineva încearcă să te scoată de acolo tu devii irascibil. Adică, nu s-a intâmplat niciodată să vină mama în cameră și să urli la ea că ai treabă și să nu te deranjeze acum?

Eu am făcut asta.

Ajungeam acasă și mă jucam. Mă jucam mult și mă jucam zilnic. Nu era okay ceea ce făceam, dar eu mă simțeam bine. Nu era okay pentru că practic nu mai făceam nimic cu viața mea, nu mai aveam oportunități, nu mai ieșeam pe afară. Adică aveam ocazii să ies, dar eu preferam să mă joc. Acum, mi-a trecut faza aceea, dar doar după ce prietenii mei din joc s-au lăsat, din diferite motive, bac, admiteri, etc etc., daca nu s-ar fi lasat probabil ca as fi continuat. A fost o perioadă drăguță totuși, căci sunt de părere că mai bine faci ceva ce îți place decât să îți pierzi timpul încercând să tolerezi oameni cu care nu te poți întelege, dar din nou, a sta numai în casă și a te juca nu e tocmai cel mai bun lucru.

Acestea fiind spuse, sunt de părere că jocurile video pot fi un mod foarte drăguț de a-ți ocupa timpul, atât timp cât nu este ceva exagerat, cât nu ajungi să îți dedici exagerat de mult timp pentru a face asta. E destul de trist să ai un iubit sau o iubită și tu să preferi să stai să te joci în loc să îți petreci timpul cu el/ ea. Acum, dacă se întâmplă ca amândoi să aveți aceeași ocupație, e foarte bine, căci puteți să vă jucați impreună și nu e musai să fie același joc.

Acestea fiind spuse, lumea reală poate fi de asemenea frumoasă și este important să se găsească un echilibru între cele două. Jocurile care au un sfarșit de obicei sunt cele mai indicate, căci după ce le termini, ai o anumită satisfacție că ai încheiat un lucru, dar când vine vorba de jocurile online multiplayer (cum ar fi MMORPG sau MOBA) au tendința să producă dependență, atunci e cu dus și întors. Eu am încercat ambele tipuri de jocuri și nu sunt dispusă să renunț la a mă juca din când în când, dar sunt conștientă și de importanța vieții reale.

Voi ce părere aveți? Sunt bune sau nu jocurile?

kitteh2